18 January,
2014

Credința personală

 

Gabriel Baicu

Biserica Spirituală  Unică exista, de la început, nu am înființat-o eu, doar am descoperit-o și am identificat-o. Paradoxal, dar probabil că și dvs. faceți, chiar fără să știți, parte din ea, deoarece de ea aparțin toți credincioși adevărați, născuți din nou, adică născuți din Dumnezeu, indiferent de ce confesiune creștină aparțin. Ei sunt cunoscuți de Dumnezeu, încă înainte de întemeierea lumii, conform Efeseni, cap.1, și sunt uniți, cu toți ceilalți credincioși născuți din nou, prin Duhul Sfânt și nu prin intermediul instituțional, adică prin Biserici instituționale,  culte, denominațiuni sau confesiuni, noțiuni care toate, de fapt, denumesc același lucru. În Duhul Sfânt avem unitatea noastră și toți suntem o singură Biserică a lui Dumnezeu și nu mai multe, căci El nu are decât o singură Biserică, Trupul Său, Mireasa Sa. Isus (Iisus) are o singură Mireasă și nu mai multe, așa după cum lasă să se înțeleagă multitudinea de Biserici instituționale. Isus (Iisus) a cerut unitate între Creștini, dar aceasta nu este și nu poate să fie o unitate instituțională, formată prin unirea tuturor confesiunilor creștine. O asemenea unitate ar fi una creată în urma unui compromis ideologic, în care fiecare instituție bisericească ar trebui să cedeze din pozițiile ei doctrinare pentru a intra în acord cu celelalte. Aceasta nu ar duce la nimic bun deoarece fiecare Creștin în parte are dreptul să aibă propriile sale convingeri și opinii. Nimic nu este mai greșit sau mai periculos decât o autoritate care impune păreri despre Dumnezeu, pe baza prezumției false că unii Creștini știu mai bine decât alții cine este Dumnezeu. Orice cunoaștere a lui Dumnezeu este relativă, pe acest pământ și ca dovadă a acestui fapt stau nenumăratele contradicții dintre diferitele opinii despre Dumnezeu, manifestate de către numeroasele confesiuni creștine. De exemplu, William J. Seymore și Ellen G. White au păreri foarte diferite despre modul în care trebuie practicată credința creștină și cu toate acestea, amândoi stau la baza creării a două confesiuni creștine foarte răspândite în lume și anume cultul Penticostal și cultul Adventist de ziua a șaptea. Biblia permite, prin varietatea și diversitatea învățăturilor ei o astfel de situație, dar nici unii și nici ceilalți nu pot să aroge pentru doctrinele lor dreptul de a formula ”adevărul absolut.” Nu există adevăr absolut, ci doar păreri omenești, cu privire la Dumnezeu și toate aceste păreri, chiar luate împreună, nu pot să reflecte complexitatea unei Realități transcendentale, pe care noi o numim Dumnezeu. Există și Creștini, între confesiuni, adică care adoptă păreri din toate confesiunile creștine și astfel își creează propriile lor opinii. Acestor Creștini nu li se recunoaște dreptul la o existență legitimă, deoarece cultele ”se luptă” între ele pentru atragerea lor și nu acceptă legitimitatea unor opinii diferite de cele promovate de ele.

Promovarea instituționalismului bisericesc, opinia celor mulți împotriva opiniei celor puțini și ideea că o părere este valabilă numai dacă este legitimată de o organizație religioasă duce la distrugerea Creștinismului, care se macină din interior prin contradicțiile sale. Soluția nu este un ecumenism instituțional, crearea unei super-instituții bisericești, care să aibă o putere nemăsurată asupra conștiințelor umane, ci soluția este  recunoașterea fiecărui Creștin în parte a dreptului de a își forma propria sa credință și propriile sale opinii despre Dumnezeu. Mântuirea vine prin credința personală a fiecăruia și nicidecum prin respectarea cu strictețe a doctrinelor, obiceiurilor, tradițiilor sau regulilor unei anumite confesiuni creștine. Dacă o astfel de credință personala este corectă ea va duce la o practică creștină bună și o astfel de credință ne mântuie sau ne pierde. Isus (Iisus) le-a spus celor pe care îi vindeca: ”Credința ta te-a mântuit.” (Luca 8; 48) Pentru Creștini este definitorie nu doar ceea ce practică fiecare, în numele lui Isus (Iisus), dar și ceea ce crede fiecare despre Dumnezeu. Mântuirea nu vine doar dintr-o practică corectă, dar și din interiorul unor păreri adecvate despre Dumnezeu, deoarece o opinie corectă duce la o practică bună. Cu toate acestea, uneori opiniile nu sunt foarte clar formulate, ci ele sunt înlocuite de intuiții adecvate, care ne îndreaptă către cunoașterea lui Dumnezeu. Aceste intuiții sunt intuiții bazate pe ”glasul inimii,” adică pe ceea ce ne revelează Dumnezeu, prin dragostea pe care o toarnă în inimile noastre. Doctrinele pot greși dar glasul inimii nu poate greși, dacă Dumnezeu a turnat în inimile noastre dragostea Lui. (Romani 5; 5)

Cu toate acestea, Dumnezeu ne cere să formulăm propriile noastre intuiții în forma unor idei și principii clare, aflate în dinamică și nu statice și osificate. Aceste idei și principii ne sunt necesare pentru ca mintea noastră să fie și ea edificată și să nu ne bazăm doar pe sentimente sau emoții. Nu suntem datorii să ne raliem nici unei doctrine creștine, dar nici nu trebuie să ne simțim obligați să le respingem pe toate, fără să le analizăm. Nu poate fi greșit dacă, din convingere, avem aceleași păreri pe care le au unele Biserici instituționale, chiar dacă, în anumite privințe, ne deosebim de pachetul general de păreri, al acelei instituții bisericești. În orice caz, Dumnezeu ne judecă după propriile Sale criterii și nicidecum după apartenența la o confesiune creștină sau alta. Fericiți sunt împlinitorii și nu doar ascultătorii sau cititorii cuvintelor scrise în evanghelii. Cine este mai bun Creștin, acela care practică sau acela care știe? Isus (Iisus) nu a fost încântat cu credința cărturarilor și a Fariseilor, care știau dar nu practicau. Eu atașez o importanță determinantă practicii, alături de cunoaștere și cred că mai ușor ne vor fi iertate erorile de cunoaștere decât cele de practică a Creștinismului. Oricum cunoașterea noastră este parțială, dar dragostea lui Isus (Iisus) o putem practica deplin, încă de pe acest pământ, așa cum a practicat-o și El. Suntem mântuiți prin credință și dragoste și credința fără dragoste este moartă sau așa cum ne spune apostolul Pavel, credința fără dragoste este nimic.