07 July,
2013

Creștinismul

 

Gabriel Baicu

Mai este relevantă credința creștină, în zilele noastre? Eu spun că da și iată câteva considerente pentru care dau acest răspuns. În primul rând, credința creștină este un aliat de nădejde pentru aceia sau acelea care aspiră către frumusețea morală și binele moral. Dacă eu sau tu simțim o plăcere reală în a face bine celor din jurul nostru, în a ajuta, după puterile noastre, pe toți aceia sau acelea pe care le cunoaștem, în a ne sacrifica pe noi înșine pentru beneficiul altora sau chiar în a fi generoși cu necunoscuții, lucrul acesta este atipic pentru lumea în care trăim. Am putea ajunge să ne considerăm pe noi înșine niște ciudați sau chiar anormali, adică persoane care au o anumită slăbiciune sau a căror minte nu funcționează după tiparele general umane. Dacă nu am avea acest reper moral, care este credința creștină, am putea ajunge să ne considerăm izolați și excentrici, niște neadaptați într-o lume în care mai toate activitățile omenești sunt dictate de interese, aproape toate egoiste, adică interese personale sau de grup. Noi însă nu suntem singuri în această bătălie morală și nu suntem anormali, căci Isus (Iisus), Fiul lui Dumnezeu, ne oferă legitimitate pentru plăcerea noastră, vinovată în ochii lumii, de a fi generoși și dezinteresați. Niște idealiști, niște lunatici, niște neadaptați, niște visători, iată ce suntem noi, în concepția lumii în care trăim. Cu toate acestea, avem confirmarea că noi nu suntem nebuni, că suntem chiar sănătoși mintal și acest atestat ni-l dă Dumnezeu. El este ca și noi și El este iubitor și El este idealist și El este generos și El este visător. Noi suntem ca și Dumnezeu, nu suntem ca și lumea, despre asta este vorba.

În al doilea rând, credința creștină reprezintă o oază în care ne putem curăța și reînnoi, în mod permanent, conștiințele. Putem începe fiecare zi ca niște noi născuți, din punct de vedere moral, dacă regretăm sincer greșelile făcute și ne propunem să nu le mai repetăm. Avem la dispoziția noastră sursa inepuizabilă a iertării divine, din care ne extragem sevele pentru o nouă speranță, pentru un nou început. Dumnezeu este lumina spirituală în care ne scăldăm și ne reînnoim, în vederea, regenerării noastre. Ce ne-am face fără această curățare morală permanentă. Am fi probabil doborâți de remușcări și regrete, de apăsarea unor vinovății reale sau închipuite, de lipsa speranței și de incapacitatea noastră de a ne ierta pe noi înșine. Dar Dumnezeu ne învață că greșelile noastre sunt cauzate de chiar natura noastră și că ele sunt inerente condiției umane. Dumnezeu ne arată calea către regenerare spirituală și această cale este nașterea noastră spirituală, a doua naștere, de data aceasta din Spirit, spre deosebire de prima dată când am fost născuți din carne. Ce naște din Duh este duh și ce naște din carne este carne. (Ioan 3; 3-6) Știm că transformarea noastră spirituală, nașterea din nou sau nașterea de sus, se face treptat și că acest drum, câteodată spinos, drumul crucii noastre, este presărat cu obstacole. Câte odată cădem, nu de la credință, ci de la drumul drept, dar Isus (Iisus) ne ridică cu duhul blândeții, în timp ce mulți, din cei din jurul nostru, se bucură că noi suntem mai puțin meritoși decât ei. Căderea noastră reprezintă, de multe ori, o pricină de satisfacție pentru cei din jur, căci astfel ei se văd, pe ei înșiși, superiori nouă, din punct de vedere spiritual, se văd, prin comparație, mai buni decât noi. Isus (Iisus) însă este alături de cel sau cea căzută și o ajută să se ridice, la fel ca și un Samaritean milos. Isus (Iisus) este însoțitorul nostru în valea plângerii și a morții, noi nu suntem niciodată, nici o clipă singuri.

În al treilea rând, faptul de a fi tot timpul cu cineva, în cazul nostru de a fi cu Dumnezeu, este apanajul Creștinilor. Nu ne simțim niciodată singuri, mai mult, marile mulțimi parcă ne împiedică să fim cu adevărat cu El. Chiar dacă El este mereu cu noi, mereu în noi, când suntem în mijlocul unor mase de oameni, chiar într-o comunitate creștină, prezența lui Dumnezeu, în loc să se accentueze, parcă se diminuează. De ce? Se creează un fel de depersonalizare a imaginii lui Dumnezeu, El nu mai este Dumnezeul nostru, al fiecăruia sau fiecăreia dintre noi, El devine un Conducător al unor mase nediferențiate, parcă străin sau diferit de Acela pe care îl cunoaștem noi. Există o mare deosebire între Isus (Iisus) din istorie, Isus (Iisus) așa cum este prezentat, de către Bisericile instituționale și Isus (Iisus) care locuiește în noi și vina nu este a noastră. Pur și simplu imaginea lui Isus (Iisus) este construită și folosită în moduri diferite. Una este ceea ce a transmis Isus (Iisus) direct omenirii și alta este ce au făcut oamenii cu învățătura Lui. Religia creștină este o construcție uriașă cu scopul de a crea o forță, o putere naturală, în numele unei Puteri supranaturale. Se confundă planurile, naturalul și supranaturalul, transcendentul și imanentul. Bisericile instituționale nu sunt reprezentantele lui Dumnezeu coborât pe pământ și autoritatea lor nu reprezintă Împărăția lui Dumnezeu. Bisericile instituționale, adică religia organizată în instituții bisericești, sunt doar un fals înlocuitor al lui Dumnezeu pe pământ. De ce fals? Pentru că adevăratul reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ, este Duhul Sfânt, este Isus (Iisus) în ipostază spirituală. Când a trăit pe pământ, El s-a aplecat să spele picioarele ucenicilor și să îi servească la masă și nu a venit să le comande sau să le impună ce trebuie să creadă și ce nu trebuie să creadă. Isus (Iisus) ne cere să îl iubim nu să ne supunem de frica iadului sau de teama vreunei anatemizări și pe aceia și acelea care sunt ale Lui, îi cunoaște încă înainte de întemeierea lumii. (Efeseni 1; 1-14) Cine se regăsește pe sine în Persoana lui Isus (Iisus), cine aspiră la valorile pe care le personifică El, acela sau aceea îl și iubește pe El. Îl iubește ca pe un prieten, îl iubește ca pe un frate, nu îl iubește ca pe un stăpân, de care trebuie să te temi, ca să îți meargă bine. Cu alte cuvinte, Isus (Iisus) este însăși esența noastră sufletească, manifestată în cele mai profunde aspirații spirituale umane. Omul bun, omul frumos are o imagine în Persoana lui Isus (Iisus). Noi știm acum cum trebuie să arate un om bun sau un om frumos în interior, căci modelul este Isus (Iisus). Avem un exemplu, o paradigmă a ceea ce ar trebui să fie omul, adică omul viitor, omul superior, omul, ca o ființă care poate evolua nu doar tehnologic, dar și moral. Isus (Iisus) este eroul multora dintre noi. Mai mult, El ne cheamă să fim și noi eroi, la fel ca și El. Acesta este un beneficiu pe care ni-l oferă Creștinismul.

În al patrulea rând,credința creștină este o modalitate de a ne cunoaște mai bine pe noi înșine, adică a ne putea înțelege natura noastră de ființe muritoare. Credința creștină ne atrage atenția asupra faptului că suntem muritori și astfel ne deschide o perspectivă foarte vastă asupra sensului profund al existenței umane. Credința creștină nu ne lasă să uităm nici o clipă că suntem muritori și ne atrage mereu atenția asupra destinului nostru veșnic. Lucrul acesta este important deoarece meditând asupra finitudinii noastre avem întotdeauna în față ochilor noștri perspectiva infinitului, a veșniciei a tot ceea ce există. Adâncind credința creștină putem să realizăm mai bine că ceea ce rămâne în urma noastră important și valoros nu sunt decât faptele noastre bune, ceea ce am reușit să realizăm pentru prosperitatea speciei umane, din care facem și noi parte. Credința creștină ne îndreaptă atenția mai insistent către apartenența noastră la rasa umană, dar și asupra valorii potențiale pe care rasa noastră o are și anume aceea de a fi, împreună cu Dumnezeu, o formă cu adevărat superioară de viață. Credința creștină ne întărește responsabilitatea față de semenii noștri. Suntem mai atenți cu atitudinile noastre știind că ele pot avea o importanță vitală, cu consecințe veșnice, asupra celor care ne înconjoară și că va trebui să răspundem pentru tot ceea ce suntem și ceea ce facem.

În al cincilea rând, credința creștină este o invitație către cultură. Nu mă refer aici la fanatismul religios care respinge vehement cultura, ci mă refer la marile interogații pe care un om credincios le formulează în fața vieții. Numai înțelegând profund natura umană, prin cultură, putem să dăm un sens rațional propriei noastre credințe și putem să cultivăm o imaginație în care umanul se poate transfigura și poate dobândi dimensiunea totalității cuprinderii sale. Prin intermediul credinței creștine omul se poate împlini spiritual, poate deveni o ființă spirituală completă cu o uriașă dezvoltare personală a întregului său potențial spiritual și intelectual. Mai toată cultura europeană are ca și fundament credința creștină și pentru a înțelege această cultură, înțelegerea valorilor creștine este esențială. Fără Creștinism cultura europeană își pierde multe din sensurile ei, căci această cultură s-a format ca o reacție complexă la evoluția specifică a istoriei Creștinismului. Ar fi greu să înțelegem marile curente de gândire europene dacă nu am fi familiarizați cu fundalul creștin, pe care acestea s-au dezvoltat. Cultura și chiar științele au fost întotdeauna în dialog cu valorile creștine și ele au sesizat mai bine decât oricine eșecurile unor mentalități excesive născute din interpretările greșite ale învățăturilor lui Isus (Iisus). Creștinismul este calea către o asimilare complexă a culturii și orice atitudine fanatică, împotriva culturii, denotă primitivism și neînțelegerea complexității învățăturilor lui Isus (Iisus). El ne-a învățat calea vieții, care nu este calea supunerii către o putere străină nouă, ci este calea acceptării necesității nu doar de a colabora unii cu alții, dar mai mult, de a ne cunoaște mai bine, din punct de vedere spiritual și de a ne înțelege mai bine unii pe ceilalți.

În al șaselea rând, învățăturile lui Isus (Iisus) ne fac conștienți de faptul că noi aparținem la ceva mai mare decât noi, că suntem parte a unui întreg, în care putem să ne găsim locul nostru. Atunci când Conștiința Supremă, care este Dumnezeu este și conștiința noastră, limitele noastre umane se extind substanțial și capacitățile noastre umane cresc izbitor. Este ca și cum noi am fi un calculator conectat la o rețea de calculatoare și care beneficiază nu doar de puterea sa propria, dar și de puterea combinată a tuturor celorlalte calculatoare din rețea. Atunci când suntem Creștini intrăm într-o rețea complexă de conștiințe și cu ajutorul tuturor acestor conștiințe înțelegerea noastră proprie sporește simțitor. Atunci când suntem Creștini privim toate lucrurile într-un context mai larg, nu ne limităm doar la micul nostru destin uman. Suntem o parte a destinului istoric al umanității, dar și o parte a destinului întregului univers, de care suntem legați prin credința noastră. Creștinismul înseamnă universalitate și are vocația de a uni într-o conștiință comună oameni de rase și naționalități diferite, care se regăsesc într-un cerc comun, acela al aspirației universale a omului către fericire personală și către nemurire. Avantajul de a fi Creștin este avantajul de a recunoaște punctele comune, care ne leagă de toți ceilalți și de a contura configurația unui om universal, la care participăm și noi, prin particularitățile noastre. Avantajul de a fi Creștin este avantajul de a ne putea recunoaște pe noi înșine, cu ușurință, în cei și în cele din jurul nostru și de realiza mai bine că fiecare om are o valoare universală și o demnitate anume, pe care Dumnezeu o dă.

În al șaptelea rând, credința creștină îi conferă omului adevărata demnitate și anume aceea de a recunoaște potențialul ființelor umane de a fi la fel ca și Dumnezeu, adică la fel ca și Isus (Iisus). Nu există demnitate mai mare pentru om, decât aceea de a fi chipul și asemănarea lui Dumnezeu și aceasta numai după ce a fost născut din nou, regenerat spiritual. Un Om, care este și Dumnezeu, Isus (Iisus) este de fapt un mesaj care vorbește despre demnitatea oricărei ființe umane. Prin nașterea din nou, orice om se poate considera copilul lui Dumnezeu și ce demnitate mai mare decât aceasta se poate imagina? Creștinismul autentic recunoaște valoarea și demnitatea omului și consideră viața fiecărui om ca având o valoare inestimabilă. Prețul vieții unui om este sângele Fiului lui Dumnezeu și un astfel de preț transformă viața omului într-un bun care nu poate fi estimat. Orice om își poate găsi adevărata sa demnitate, atunci când înțelege că ceea ce are în interiorul său este mai de preț decât tot ceea ce poate oferi toate domeniile lumii. Sufletul omului este valoarea supremă a oricărui om și acest suflet este prețuit chiar de către Dumnezeu. Relația noastră de rudenie cu Dumnezeu ne face să ne privim chiar pe noi înșine într-o lumină specială, ne face să ne câștigăm libertatea unii față de ceilalți, deoarece în final noi răspundem fiecare în fața lui Dumnezeu și a conștiințelor noastre. Conștiințele noastre, luminate de Dumnezeu, dobândesc o acuratețe care le conferă o demnitate inatacabilă. Omul lui Dumnezeu nu este doar un om, el sau ea este și un mesager al lui Dumnezeu. Oamenii nu mai pot să fie sclavi unii altora căci fiecare în parte este un copil al lui Dumnezeu și un astfel de fiu sau de fiică nu poate să fie sclav sau sclavă. Creștinul devine o ființă reconstruită după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și o astfel de persoană, asemănătoare cu El, beneficiază de o demnitate, care decurge din demnitatea Lui.