07 Ian.
2013

Despre esenţa credinţei creştine

 

Gabriel Baicu

Eu cred că N.T. are un spirit al său. Întrebarea este: „Care este esenţa Creştinismului, resorturile sale adânci, sensurile sale intime?” Cred că Biblia ne spune că ne este deschisă calea pentru a deveni fiinţe evoluate spiritual, superioare, din punctul de vedere al moralităţii, cu o mare capacitate de creativitate, asemănătoare cu a lui Dumnezeu, adică după chipul şi asemănarea Lui. Cea mai importantă creaţie a lui Dumnezeu, pe care o face cu omul, nu este aceea din cartea Geneza a bibliei, ci este de fapt aceea ca din niște ființe biologice, naturale să fim transformați în fiinţe spirituale, având caracteristici supranaturale, sub conducerea şi puterea Lui. Valorile spirituale şi morale sunt plasate deasupra, valorilor materiale, pentru un astfel de om nou, pentru o astfel de nouă creaţiune. Valorile materiale nu sucombă dar dobândesc un sens superior, se integrează pe o altă scară de valori. Să nu ne facem iluzii. N.T. ne spune clar că nu vom învia cu acelaşi trup, ca şi cel cu care am murit, ci va fi un trup de slavă, poate de lumină şi instinctele noastre naturale nu vor mai fi prezente. (1 Corinteni 15; 51-54) Conform Bibliei, trupul nu dispare, materia nu dispare, dar dobândește o altă valență și o altă strălucire.

Marile probleme morale, cu care ne confruntăm în această viața, își vor pierde relevanța într-o lume a spiritualității și abundenței. Nu va mai fi curvie, pentru că ce sens ar mai avea să existe aşa ceva, când nu va mai exista instinctul de reproducere a speciei? Nu va mai fi hoţie, pentru că fiecare va avea acces neîngrădit la tot ceea ce au acces toţi ceilalţi, etc. Logica Bibliei, așa cum apare la prima vedere, este că viaţa aceasta ne pregăteşte pentru o altă lume şi de aceea dacă trăim în sfinţenie, în viaţa aceasta, suntem pregătiţi pentru cealaltă. În ce fel am putea să fim pregătiţi? Dacă nu curvesc aici, Dumnezeu este sigur că nu voi curvi nici acolo. Numai că această logică aparentă este insuficientă, deoarece acolo, dacă ajung, oricum nu mai am cum să curvesc, pentru că Isus (Iisus) a spus că nu ne vom mai căsători, deci nu vor mai fi aceleaşi diferenţe biologice, între genuri, ci vom trăi ca îngerii din Cer, adică nu vor mai fi condiţii pentru curvie. (Marcu 12; 25) În Împărăția Cerurilor oamenii nu se mai  înmulțesc, ci doar se perfecționează.

Dacă cei ajunşi în eternitate nu vor mai avea nevoie să fure, ce sens are să se pregătească de aici, de pe pământ, împotriva furtului? În realitate, este vorba despre o școală de formare a caracterului. Metoda este aceea de a ajunge la rădăcinile unei trăsături de caracter, eliminând răul prin dezafectarea impulsului, care generează acest rău. Dumnezeu ne modelează caracterele folosindu-se de natura noastră umană, ca și de un simulator, care ne pune în condiții de avarie, chiar dacă nu vom întâlni astfel de condiții și în Împărăția Cerurilor. De ce? Este o formă de testare, un teren de încercare al conștiințelor noastre. Dumnezeu ne învață ce este bine şi ce este rău, pentru a ne ghida, în formarea caracterelor noastre după modelul caracterului Său. Viaţa de pe pământ este o şcoală, în viziunea Creştinismului. Ce învăţăm la această şcoală? Învăţăm că, aplicarea principiilor satanice, în lumea în care trăim, nu este aducătoare de fericire. Fericirea care se clădește pe nenorocirea altora, nu este una veșnică. Ea poate dura un timp îndelungat, pe pământ, dar consecințele pentru cei mai mulți pot fi devastatoare. Pentru Dumnezeu fericirea este integratoare și a tot cuprinzătoare, nu este doar privilegiul unora. Viciul este o degradare şi virtutea însemnă libertate. O lume fără Dumnezeu nu este mai bună, ci mai rea. În schimb o lume condusă de preoţi, de teocraţie, este mult mai rea decât o lume liberă, democratică. Să facem comparaţie între Evul Mediu întunecat, în care Inchiziţia era la putere şi lumea democratică, în care fiecare este liber să creadă ceea ce îi dă Dumnezeu şi îi permite conştiinţa sa să creadă. Bisericile instituţionale creează o imagine falsă, a ceea ce înseamnă conducerea lumii de către Dumnezeu şi îi face pe oameni să dorească o lume condusă doar de ei. Instituțiile bisericești construiesc imaginea unui Dumnezeu, Stăpân absolut, pentru ca ele să poată stăpâni, la umbra și în contul acestui fals Dumnezeu.  

Credinţa Creştină însă este mult mai mult decât atât şi aici începe dificultatea multora de a o înţelege. Nu este vorba doar despre a face numai fapte bune, ci este vorba de o dispoziţie spirituală care să te facă gata să îţi dai şi viaţa, pentru ceilalţi. Este vorba despre dragostea spirituală, care presupune lepădarea de propriul egoism, atât de natural pentru om şi pregătirea de a fi gata să mori, din dragoste, pentru aproapele tău. Ştiu că atunci când unii citesc aceste rânduri s-ar putea să mă considere puţin sărit, sau trăind pe o altă planetă, în altă lume, dar aceasta este nebunia crucii. (1 Corinteni 1; 23) Pentru lume, inclusiv pentru lumea Creştină, cel mai adesea aceste afirmaţii sunt taxate ca fiind un idealism desprins de realitate, sau chiar expresia unei anumite boli psihice. De fapt pe Isus nu puţini l-au considerat exagerat, în timpul vieţii Sale pe pământ. (Ioan 6; 60) Ca să facă această ‚nebunie,’ care după mine nu este nebunie, digerabilă pentru lume, Biserica instituţională a îmbrăcat-o în tot felul de tradiţii, taine, etc. În procesul de adaptare a învăţătorilor, ne pământeşti, ale lui Isus chiar şi Pavel a folosit unele metode ‚pământeşti.’ Cu toate că el a spus multe lucruri extrem de valoroase, mulţi se lovesc de învelişul acesta pământesc şi răstălmăcesc scrierile lui Pavel spre pieirea lor, după cum ne informează apostolul Petru. (2 Petru 3; 15-16) Cea ce a spus Isus, are o logică profundă, o logică a inimii.

Bisericile instituţionale se menţin le primul nivel, adică acela al dobândirii bunăvoinţei lui Dumnezeu, pe când Creştinismul spiritual autentic, despre care ne-a învăţat Isus, înseamnă naşterea din Dumnezeu, adică să avem acelaşi Spirit în noi, ca şi El, adică Duhul Său cel Sfânt. Dumnezeu în noi ne învaţă toate lucrurile, inclusiv acela de a putea deosebi ceea ce este corect şi cea ce este incorect, în textele Bibliei. Orice text care nu este în spiritul a ceea ce ne-a învăţat Isus, adică după porunca nouă, dată de El, în Ioan 13; 34-35, chiar dacă acel text  se găseşte în Biblie, nu este voinţa Lui, ci apare acolo, ca o expresie a ne înţelegerii învăţăturii lui Isus, din partea celor care au scris, ca o greşeală în şirul lung de re-copieri ale textelor N.T., sau chiar ca o adăugire, sau omisiune, din partea celor care au făcut verificarea textelor. De ce afirm acest lucru? Pentru că porunca nouă date de Isus este semnul Creştinismului autentic. După acest semn, a spus Isus, se cunoaşte cine este cu adevărat un Creştin practicant şi cine nu. Pentru ca cineva să fie un Creştin practicant, trebuie ca, mai întâi de toate, să fie născut din nou. Nici o persoană, care nu este născută din Dumnezeu, nu poate practica Creştinismul adevărat, deoarece desprinşi de Isus nu putem face nimic. Noi nu putem să practică învăţăturile lui Isus câtă vreme El nu trăieşte în noi.

Semnul fiarei însă este uzurparea autorităţii lui Dumnezeu, de către instituţiile bisericeşti, create în numele Lui. Dacă acest lucru vă surprinde să ştiţi că în Biblia canonizată sunt multe texte cu valoare spirituală, care au fost excluse din canonul biblic. Nu este numai aceasta, dar chiar la textele incluse, în canon, s-a umblat şi instituţia bisericească şi-a construit o doctrină, care să îi servească interesele. Dacă a fost capabilă să ardă oamenii pe rug şi de multe alte atrocităţi, oare nu putea ea să fie capabilă şi de această manipulare? Lupul îmbrăcat în haine de oaie este sistemul instituţional şi eu încerc să atrag atenţia celor interesaţi, asupra acestui pericol. Sunt sigur că va veni vremea când veţi înţelege mai bine ce am vrut eu să fac.                     

Eu nu am încredere în instituţiile bisericeşti, deoarece am văzut ce au făcut de a lungul istoriei şi ce fac şi în zilele noastre. Chiar dacă astăzi aceste instituţii bisericeşti par a fi ‚domesticite’ aceasta este numai o iluzie, dacă ar avea aceeaşi putere şi influenţă, ar face din nou ce au mai făcut şi chiar o vor mai face, la un moment dat, când li se va da puterea să o facă. Isus ne arată în cartea Apocalipsa, ce urmează să se întâmple în viitor.

Prin urmare răspunsul meu este că dacă Isus nu trăieşte în noi, prin Duhul Sfânt, nu putem înţelege şi discerne ce este scris în textele N.T. Vom rămâne numai la suprafaţă, aşa cum se întâmpla cu ucenicii Săi, la care El le vorbea şi nu înţelegeau ce le spune. Isus nu ne-a spus toate lucrurile, în evanghelii, deci evangheliile nu sunt exhaustive, a tot cuprinzătoare. El ne-a comunicat că mai avea şi alte lucruri să  spună, dar ucenicii nu le puteau purta. (Ioan 16; 12) Îmi pare rău să constat că mulţi consideră Biblia ca pe o carte sigilată, este tot o manipulare a Bisericilor instituţionale, atâta vreme cât Isus a spus că El nu a comunicat, în timpul existenţei Sale pământeşti, toate lucrurile, pe care dorea să ni le spună.

Cum putem face deosebirea dintre textele care consemnează exact cuvintele lui Isus şi textele care reproduc alte afirmaţii, care nu sunt spuse de El?

1) Tot ceea ce nu corespunde esenţei învăţăturii lui Isus, despre care fac vorbire mai sus, adică dragostea, de origine divină, faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, care este dragostea Lui, nu are cum să fie spus de El, deoarece El nu se poate contrazice singur. Tot ce scrie în Biblie, că a spus Isus trebuie raportat la învăţăturile Lui de bază, la esenţa învăţăturilor Lui şi dacă nu corespunde cu acestea trebuie desconsiderat. Învăţătura de bază a lui Isus este dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, egalitatea deplină a celor credincioşi, lepădarea de egoism, nevoia de a îi servi pe ceilalţi. Pentru Isus omul este deasupra regulilor şi adevăratele reguli ale lui Dumnezeu sunt scrise în inima omului şi nu în doctrinele instituţiilor bisericeşti. (Marcu 2; 27-28; Ezechiel 36; 26)

Isus nu a stabilit regulamente, ci ne-a dat un exemplu, în El însuşi, despre ce înseamnă să fi Creştin. Bisericile instituţionale încearcă să ne pocăiască pe noi, dar fără ca reprezentanţii lor să practice pocăinţa. Vedeţi diferenţa? Una este să încerci să le predici altora că trebuie să iubească şi alta este să practici tu iubirea aceea despre care tot vorbeşti şi de pe urma căreia trăieşti. Noi toţi încercăm să le predicăm la alţii să se pocăiască, că poate aşa ne iartă şi nouă Dumnezeu păcatele. Câtă ipocrizie! Încercăm să scoatem castanele din foc cu mâna altora şi facem pe sfinţii şi pe marii oameni ai lui Dumnezeu, în faţa mulţimilor îngrozite de ameninţările noastre cu iadul. Nu păcătuiţi că veţi arde, spun predicatorii, dar ce păcat este mai mare decât ipocrizia? Poate crima. Dar ipocrizia, în domeniul vieţii spirituale, duce la moartea spirituală a celor mai mulţi. Aceasta nu est tot o crimă? 

2) Dacă sunt patru evanghelii şi anumite afirmaţii ale lui Isus sunt consemnate numai în una dintre ele şi celelalte tac, ne putem pune întrebarea cum se face că doar o singură evanghelie a precizat acele lucruri, dar celelalte le-a lăsat pe dinafară, dacă ele sunt cu adevărat importante? Un lucru trebuie să fie foarte bine înţeles. Mulţi citesc, în mod greşit evangheliile, adică ei iau învăţăturile din toate cele patru, le combină şi le completează între ele şi astfel îşi creează propria lor evanghelie. Numai că evangheliştii nu s-au vorbit între ei ca fiecare să scrie, despre un anumit lucru, şi să nu repete ce a spus celălalt.

Evangheliile sunt scrieri independente, una faţă de cealaltă, şi fiecare a folosit surse proprii de informare. Evangheliile lui Matei şi Luca au folosit ca sursă de inspiraţie şi evanghelia lui Marcu, care a fost scrisă mai devreme. Cu toate acestea, între ele sunt multe nepotriviri. Printr-o analiză atentă a textelor şi mai ales a miilor de manuscrise existente se poate trage nişte concluzii, în legătură cu istoricitatea unor texte şi cercetătorii în N.T., fac acest lucru. Evangheliile trebuiesc citite prin comparaţie, una cu cealaltă şi nu prin a le suprapune, completându-le una cu cealaltă. Evenimentele sau afirmaţiile, cele mai importante, sunt confirmate în două, trei sau chiar patru evanghelii. Unele texte apar doar într-o singură evanghelie şi acest lucru nu este întâmplător. De ce un anumit eveniment este descris de o evanghelie într-un fel şi de alta în alt fel? Pe lângă erori umane, inerente, eu am constat că există şi posibilitatea unor intervenţii directe şi intenţionate, ale unor lideri religioşi, din epocile respective, de a dirija înţelesurile textelor, într-o anumită direcţie. Nu spun că acestea sunt frecvente şi denaturează tot conţinutul N.T., deoarece acest lucru nu ar fi adevărat. Mai degrabă cred că sunt strecurate anumite sugestii, care să întărească ideea că Isus a dorit să lase în urma Lui o instituţie bisericească puternică, condusă de urmaşii apostolului Petru. Sunt multe de spus şi pentru mai multă documentare vă recomand diverse studii în legătură cu N.T., originile sale, teologia conţinută etc. Citiţi-le mai bine într-o limbă europeană de circulaţie internaţională, căci în româneşte, cât am putut eu constata sunt foarte puţine şi sunt marcate de limitările instituţionale. Aşa cum am mai scris, găsiţi multe cărţi interesante despre aceste lucruri şi cred că mărginirea la doctrinele unei Biserici instituţionale, sau alteia, înseamnă sărăcie.