30 Ian.
2013

Dumnezeu este Tatăl fiecărui credincios în parte

(cu extrase din Biblia ortodoxă)

 

Gabriel Baicu

Instituţiile bisericeşti ne impun ce trebuie să credem şi ce trebuie să facem sau să nu facem, ca şi cum ele ar fi tutorii sau curatorii noştri spirituali. Ele sunt falşi tutori, falşi curatori şi falşi părinţi, deoarece fiecare om, care trăieşte pe pământ are dreptul să aibă ca Tată pe Dumnezeu, în mod personal şi nu avem nevoie de Big Brother, adică de fratele cel mare, care să ne tragă de mânecă şi să ne pedepsească. Dacă nu ne asumăm răspunderea propriei  noastre vieţi veşnice, aşa cum ne-am asumat-o pentru viaţa pe pământ, vom fi mereu nişte copii, din punct de vedere spiritual, dar nu copiii Tatălui Ceresc, ci copiii Bisericilor instituţionale, care îşi realizează scopurile lor instituţionale şi interesele lor de grup, pe seama noastră. Dumnezeu nu este numai Tatăl patriarhilor, papilor, episcopilor, preoţilor, pastorilor, presbiterilor sau diaconilor, El este Tatăl fiecărui credincios în parte şi are cu fiecare, indiferent de funcţia bisericească deţinută, o relaţie de la Tată la fiu sau de la Tată la fiică. Dumnezeu nu este Tatăl instituţiilor bisericeşti, căci El nu este Tată de organizaţii religioase, ci este Tată de oameni, deoarece numai oamenii pot fi născuţi, a doua oară, din Dumnezeu. Eu nu contest că în Biserica instituţională Ortodoxă au existat, de a lungul timpului, adevăraţi copii ai lui Dumnezeu, oameni sfinţi dedicaţi credinţei şi sunt sigur că acelaşi lucru se poate spune şi despre Biserica instituţională Romano Catolică, Greaco Catolică, Reformată, Protestantă, Evanghelistă, Baptistă, Penticostală, etc., dar cu toate acestea Dumnezeu nu este Tatăl sistemelor religioase bisericeşti, acestea sunt invenţii umane, ci este doar Tatăl acelor oameni sfinţi, din toate confesiunile creştine. Creştinismul nu este o religie de masă, populară şi uşoară, este o credinţă pentru cei Aleşi, adică pentru cei care sunt născuţi din Dumnezeu şi devin astfel copii Lui. Instituţiile bisericeşti au nevoie de un număr mare de credincioşi şi contribuabili, pentru a îşi întări influenţa în societate şi pentru bunăstarea conducătorilor lor, dar IIsus (Iisus) a spus că mulţi sunt chemaţi şi puţini sunt aleşi, referindu-se la masele mari de credincioşi.

14.

"Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi." (Matei 22; 14)

Din acest motiv, nu este cazul să ne sprijinim pe numărul mare de credincioşi care aparţin confesiunii de care aparţinem şi noi, deoarece la Dumnezeu nu are importanţă cantitatea, ci calitatea. În cazul Creştinismului, numărul mare de susţinători ai unor dogme sau doctrine nu le oferă acestora legitimitate şi cei puţini nu au de ce să se teamă sau să se ruşineze de numărul lor mic, eu aş spune chiar dimpotrivă, căci lată este calea care duce la pierzare şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini cei care o găsesc. Iată ce a spus IIsus (Iisus):

 13.

"Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află.

14.

Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află." (Matei 7; 13-14)

Oare Dumnezeu îi tratează diferit pe copii Săi, în funcţie de răspunderea pe care fiecare o are în bisericile instituţionale sau îşi educă pe toţi copii Săi la fel, acordându-le la toţi atenţia necesară şi înţelepciunea de care fiecare are nevoie pentru a fi mântuit? Oare a lăsat Dumnezeu grija educaţiei noastre, adică a propriilor Lui copii, pe seama unor instituţii bisericeşti, care sunt imaginea lumii în care trăim sau se ocupă personal de creşterea spirituală a fiecăruia dintre noi? IIsus (Iisus) Hristos ne-a spus că Duhul Sfânt ne învaţă toate lucrurile, dar nu învaţă instituţiile bisericeşti sau numai pe reprezentanţii lor toate lucrurile, ci ne învaţă pe toţi cei credincioşi, adică pe toţi copii Lui. S-a creat impresia falsă că noi suntem ataşaţi, în mod obligatoriu, la o Biserică instituţională, căci numai în acest fel putem să învăţăm ce înseamnă Creştinismul şi să devenim buni practicanţi ai lui. Nu este deloc adevărat, Creştinismul este o învăţătură simplă, dar supranaturală, care nu ne cere nimic altceva decât să fim gata să îl iubim pe Dumnezeu, cu toată fiinţa noastră şi să îi iubim pe cei din jur cu o dragoste jertfitoare, adică chiar până la moarte, atunci când este nevoie. Cu alte cuvinte, Iius ne-a cerut să ne iubim atât de mult unii pe ceilalţi, încât să fim gata să murim la nevoie, pentru aproapele nostru. (Ioan 13; 34-35) Acesta este semnul adevăratului Creştinism şi amprenta noastră reală de Creştini practicanţi. IIsus (Iisus) ne-a cerut să punem acest principiu deasupra vieţii noastre, cu toate că la prima vedere, viaţa noastră pare a fi bunul cel mai de preţ pentru noi. IIsus (Iisus) ne spune că viaţa pe pământ nu este bunul nostru cel mai de preţ că dragostea este bunul cel mai de preţ, căci aşa a considerat şi Dumnezeu, când a dat pe propriul Său Fiu să moară, pentru fiecare din noi. Dacă înţelege cineva ceva din „nebunia” aceasta, este foarte bine, căci aceasta pare a fi o nebunie pentru lume, dar este înţelepciunea lui Dumnezeu.

23.

"Însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie.

24.

Dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu.

25.

Pentru că fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înţeleaptă decât înţelepciunea lor şi ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu, mai puternică decât tăria oamenilor." (1 Corinteni 1; 23-25)