14 October,
2013

Dumnezeu și omul

 

Gabriel Baicu

Unii Creștini au fost învățați să fugă de filozofie tocmai pentru că filozofia le poate deschide mințile și instituțiile bisericești nu au nevoie de oameni care să pună întrebări la care ele nu poată să răspundă. Cultura, știința și educația sunt privite ca și factori de risc, ele nu creează supuși perfecți, ci potențiali tulburători ai unei liniști impuse prin mijloace de manipulare mentală. Acești tulburători pun totdeauna în discuție granițele în interiorul cărora sunt ținute în lesă gândurile oamenilor. Se consideră că omul are nevoie de un element antagonic, cu care să intre într-o dialectică particulară, singura care poate să îi permită să se autodepășească sau altfel  el trebuie să dispară. Dumnezeu este, în mod greșit, prezentat ca fiind opusul omului, Cel care trebuie să îl facă pe om mai bun, prin mijloace de constrângere și prin amenințarea cu iadul. Omul se află în fața unei dileme: ori devine sfânt ori se chinuie îi iad, a treia alternativă nu există. Este însă o dilemă falsă, căci dualismul dintre Dumnezeu și om a fost rezolvat de El. Instituțiile bisericești cred că numai sub amenințarea cu pedeapsa iadului omul se poate trezi din beția sa existențială și numai așa el se poate ține pe sine însuși în frâu. Este fals, frica de un Stăpân puternic  generează corupție și psihoză. Frica de moarte poate fi începutul înțelepciunii dar ne raportează eronat la viața veșnică. Ioan Botezătorul îi descuraja pe aceia care doreau să fugă de mânia viitoare. (Luca 3; 7) Doar convingerile personale bazate pe experiența personală au potențialul de a ne pregăti pentru mântuire. Credința oarbă este soră cu credulitatea și cea din urmă este materialul de bază din care își croiesc funcționarii bisericești drumurile lor.

Dumnezeu, a cărui imagine a fost modelată după chipul omului, a devenit o negare a omului natural. Om natural, om spiritual, alte două laturi ale dualismului Creștin. Dumnezeu a rezolvat problema prin aceea că transformă oamenii naturali în oameni spirituali, prin nașterea din nou. Instituțiile bisericești mențin cu perseverență dualismul Dumnezeu, om,  cu toate că El a rezolvat acest dualism. Ele deși propovăduiesc principiul că Dumnezeu s-a făcut pe Sine om, totuși în practica instituțională între cele două elemente s-a instituit o formă de opoziție, de conflict latent și permanent, care derutează pe cei credincioși. Dacă nu facem ceea ce ne cere Dumnezeu vom fi pedepsiți și vom fi chinuiți și torturați pentru veșnicie. Dumnezeu și omul se află pe poziții opuse și asupra omului planează o condamnare care poate fi anulată doar printr-un decret de grațiere, dat de Dumnezeu. Oricât de multă străduință ar depune omul totuși prin puterile proprii nu poate ajunge la înălțimea standardelor Lui. Dumnezeu este sfânt și omul este păcătos, El este perfect și omul este imperfect, El este demn de a fi glorificat și omul este menit de a fi blamat și sacrificat. Acest dualism este unul fals. Dumnezeu este o etapă superioară a omului natural, El nu reprezintă condamnarea lui. Omul spiritual se naște din Duhul Sfânt și din omul natural și fără omul natural această naștere nu ar fi posibilă. Nașterea din nou este pentru aceia care vor o viață nouă și nu se mulțumesc cu nivelul natural la care se află, dar nivelul lor nu este unul detestabil sau lipsit de valoare.

Faptul că nu toți cei care sunt chemați sunt și aleși mărturisește despre demnitatea omului. În fond, numai cei aleși au valențele necesare  care îi recomandă pentru mântuire. Prin urmare, există chiar în om motivul acestei alegeri, care îi separă pe oameni între ei și îi face pe unii să meargă pe Calea mântuirii, iar pe alții să parcurgă un alt drum. Libertatea de alegere, care este în om, îi dă acestuia deplină valoare și demnitate, căci natura umană este capabilă să îl aleagă și să îl urmeze pe Dumnezeu. Dacă nimic bun nu locuiește în om, cum ne spune apostolul Pavel, afirmație cu care personal nu sunt de acord, atunci cum se face că unii oamenii sunt capabili să răspundă chemării lui Dumnezeu și să meargă pe urmele lui Isus (Iisus)? Nu cumva chiar această opțiune le conferă valoare? Eu consider că da. Mai există desigur o opțiune. De fapt, nu noi l-am ales pe Dumnezeu, ci El ne-a ales pe noi, dar și în acest caz răspunsul pozitiv al omului îl recomandă pe acesta ca pe un candidat la îndumnezeire, la a fi un partener a lui Dumnezeu, de vreme ce omul este capabil să perceapă și să înțeleagă principiile și cerințele Lui. Dumnezeu este și în noi, în adâncurile noastre, atâta timp cât suntem capabili ca să îl identificăm și să îl regăsim pe El în noi. Dacă Dumnezeu ar fi doar în afara noastră, nu și în noi, atunci El ar plana asupra noastră ca o veșnică amenințare și condamnare la perfecțiune, la o perfecțiune exterioară și străină omului una care ar semăna revoltă din substratul naturii noastre umane. Orice ființă se revoltă împotriva a ceea ce este contrar naturii sale, dar Dumnezeu este cea mai înaltă aspirație la care poate ajunge omul, nemurirea clipei sau poate perspectiva din care se poate vedea culmile eternității.

Pe de altă parte, Dumnezeu a fost transformat într-o ”armă” teribilă, o sperietoare groaznică, opusul omului, care veghează asupra lui și care este gata să îi ceară socoteală pentru tot ceea ce face. Dumnezeu, care este o putere incomensurabilă, în exigența Sa maximă, derivată din standardele Sale, extrem de înalte, are în fața Sa un om muritor, cu multe slăbiciuni și vulnerabilității. Omul, condus de instinctele sale naturale, acela de procreare și acela de supraviețuire se trezește mereu, în fața lui Dumnezeu ca fiind o ființă neîmplinită și incompletă, mereu vinovată pentru existența sa și care trebuie să își ceară iertare la fiecare pas. În realitate, aceasta este o atitudine greșită. Omul nu poate fi făcut răspunzător pentru condiția sa și asimilarea automată a întregii umanități cu Adam nu se poate face, atâta vreme cât nu se poate face nici asimilarea automată a întregii umanități cu Isus (Iisus). Este nevoie de decizia personală a fiecărui individ.

Față în față, Dumnezeu și omul primul extrem de puternic și cel de al doilea cu slăbiciuni, nu poate exista decât o singură rezoluție, Cel puternic să îl anihileze pe cel mai slab. Fie, Cel puternic, îl va face pe cel mai slab să i se supună în totalitate, să rămână doar o formă pe care Cel puternic să o umple cu propriul Său conținut, sau Cel puternic îl va nimici pur și simplu pe cel slab și chiar mai mult îl va pedepsi pentru nesupunerea sa, torturându-l pentru veșnicie. Pus în fața lui Dumnezeu, omul este condamnat prin însăși prezența sa în fața Lui, căci nu poate nici un om să îl vadă pe Dumnezeu și să trăiască. (Exodul 33; 20) Desigur , acest text este contrazis de Isus (Iisus), care spune că cine l-a văzut pe El l-a văzut pe Tatăl. (Ioan 14; 9) Prin Isus (Iisus), omul îl poate vedea pe Dumnezeu și să trăiască.                  Dumnezeu cu forța Sa fără margini va avea în fața Lui, totdeauna, un om îndoielnic și cercetător, un om incomod care consideră că este dreptul său să gândească. Chiar dacă se va curăța de alta păcate omul va rămâne totdeauna vinovat de păcatul de a gândi, căci un om care renunță la a mai gândi renunță la a mai fi om. Apostolul Pavel ne recomandă să facem ”roabe” chiar și gândurile noastre ascultării de Hristos, dar aceasta este o ”robie” atât de înaltă încât poate că nici un om nu o poate atinge cu adevărat. (2 Corinteni 10; 5) De fapt, Isus (Iisus)  ne cheamă la libertate și nu la robie, libertate care se dobândește prin cunoașterea adevărului, adică prin cunoaștere. (Ioan 8; 32) Cunoașterea este calea libertății și dușmanul autoritarismului instituțional bisericesc. Chiar și viața veșnică stă în cunoașterea lui Dumnezeu, adică în cunoaștere. (Ioan 17; 3) Atunci de ce cunoașterea universului, adică cunoașterea lucrărilor lui Dumnezeu este blamată de unii funcționari bisericești?  Pe de o parte, cunoașterea lui Dumnezeu este scopul mântuirii și, pe de altă parte, cunoașterea științifică, adică cunoașterea lucrărilor lui Dumnezeu, este descurajată de unii funcționari bisericești. Este un paradox, care este rezultatul falsului dualism dintre Dumnezeu și om.       

Chiar și în temnițele cele mai grele, omul rămânea totuși cu gândurile sale și ceea ce nu i se putea nicicum lua, nici prin cele mai aprige torturi, era propria sa reflexie interioară. ”Arma” religiei este cea mai perfecționată armă care s-a inventat vreodată, ea pătrunde adânc în ființa umană, nu o omoară dar o transformă într-o mașină perfectă, care poate apoi să fie folosită cu diverse misiuni. Instituțiile bisericești au avut tendința de a transforma religia într-o modalitate perfectă de dominare a oamenilor, dar Isus (Iisus) nu a avut această intenție atunci când a dat omenirii învățătura Sa și dualismul Dumnezeu, om a fost rezolvat în ființa Sa. Isus (Iisus) nu a arăta către instituția religioasă evreiască, ci către Tatăl Ceresc, El nu a propovăduit doctrina evreiască, ci l-a propovăduit pe Tatăl, arătând oamenilor pe Tatăl, în propria Sa Ființă. Isus (Iisus) nu a venit să judece lumea sau să o condamne, ci a venit să o mântuiască. (Ioan 12; 47) De s-a creat acest fals dualism, în care Dumnezeu este prezentat ca o Ființă menită să îi condamne pe oameni? La umbra acestui dualism instituțiile bisericești își realizează scopurile lor instituționale, în mod nestingherit. Ele au nevoie de un Dumnezeu puternic și autoritar, care să le garanteze propria lor autoritate. În fond, păcatele împotriva Bisericii instituționale erau socotite păcate împotriva lui Dumnezeu. 

Dumnezeu are două soluții pentru a anula dualismul dintre El și om. În primul rând, față de aceea care nu îl acceptă pe El în viața lor, Dumnezeu are o atitudine de respect. Nu se amestecă în existența lor omenească și îi lasă liberi să își croiască propriul lor destin. Dumnezeu nu îi condamnă pentru alegerea lor, nu îi pedepsește, pentru că dacă ar face acest lucru, atunci ar anula principiul libertății de alegere. Dumnezeu nu cere înapoi darul vieții de la oamenii, pentru că nici un dar nu poate fi cerut înapoi. Ei au libertatea de a face ce doresc cu acest dar, numai că plata păcatului este moartea. Nu este vorba despre moartea ca o pedeapsă, ci despre moartea care este o consecință firească a finitudinii umane. Orice om muritor va muri o dată însă aceia care s-au deschis lui Dumnezeu vor trăi veșnic. Cei ce mor își sfârșesc zilele în mod firesc, dar cei ce trăiesc veșnic dobândesc acest lucru, în mod supranatural. Cineva ar putea întreba: dacă tot mor cei păcătoși de ce mai înviază pentru judecată, dacă oricum, după judecată, vor muri din nou? Probabil pentru a se face o demonstrație. Ce fel de demonstrație și în fața cui? Dumnezeu și omul sunt părțile unei mari demonstrații, în care sunt în joc mize pe care un om le poate doar intui. Ce nevoie are Dumnezeu de dovezi, pentru a își susține punctele Sale de vedere? El este nemuritor și nimeni nu poate schima acest lucru. Dumnezeu nu poate muri, nu poate fi omorât, nu poate fi înfrânt. Ce nevoie are Dumnezeu să își demonstreze caracterul Său, dându-l pe Fiul Său să fie omorât pe cruce? Nu este limpede, pentru oricine îl cunoaște, de exemplu pentru îngeri, că Dumnezeu este dragoste? Se pare că nu este chiar așa de evident. Era nevoie ca El să își sacrifice propriul Său Fiu, pe Isus (Iisus) pentru a convinge tot universul că Dumnezeu este dragoste.                  

În al doilea rând, pentru a învinge inevitabilul dualism dintre El și om este, Dumnezeu s-a transformat într-un om. Nu mai poate să existe nici o opoziție între Dumnezeu și om, atunci când cei doi devin o singură ființă, atunci când Dumnezeu și omul nu mai sunt doi, ci sunt într-o unitate perfectă între ei. Isus (Iisus) este Fiul lui Dumnezeu și Fiul omului, dar nu numai El, ci toți aceia în care locuiește El. El este doar Cel dintâi dintre mai mulți frați. (Romani 8; 29) Isus (Iisus) și Tatăl sunt una și aceasta înseamnă de fapt anularea dualismului dintre Dumnezeu și om, ei nu mai sunt în opoziție, două forțe contrarii una celeilalte. Acesta este adevăratul Creștinism, care nu este promovat de instituțiile bisericești. Atunci când sunt separați unul de celălalt Dumnezeu și omul sunt străini unul de celălalt. Tatăl nu îi pedepsește pe aceia care nu sunt ai Lui, dar nici nu intervine în viețile lor. Așa se explică existența răului din lume. Dumnezeu nu intervine în viața noastră decât atunci când îi cerem noi să o facă.  Desigur, această soluție este valabilă numai în N.T. În V.T. numai prorocii erau pe placul lui Dumnezeu, căci numai în ei locuia Duhul Său cel Sfânt. Numai ei erau în unitate cu Dumnezeu și oricine nu era în unitate cu El, era într-o opoziție ireconciliabilă cu El. În N.T. Dumnezeu nu consideră pe oameni dușmanii Lui, doar pentru ei nu îl cunosc pe El, nu îi sabotează și nu îi împiedică să urmeze planurile lor. Așa se explică cum, cel puțin pentru un timp, cei răi își pot urma nestingherit drumul lor. În V.T. Dumnezeu se opunea direct celor care călcau legile Lui și îi pedepsea pe aceia sau acelea care încălcau legile lui, câteodată cu moartea. Dumnezeu și omul erau într-o relație specială, El era prietenul oamenilor dar și dușmanul sau executorul lor. Ori făceau ce le cerea El ori erau pedepsiți. Pentru greșelile mai mici puteau să fie iertați, dacă aduceau sacrificiile cerute. Acest dualism nu a dus la nimic bun și perpetuarea Lui de către Bisericile instituționale este o atitudine nejustificată. În urma acestui dualism poporul evreu s-a răsculat frecvent împotriva lui Dumnezeu și au răstignit până la urmă pe Fiul Său.

Dumnezeu și omul pot conviețui împreună într-o singură Ființă, Dumnezeu-omul. Dacă nu sunt uniți într-o singură Ființă, Dumnezeu și omul sunt opuși unul celuilalt, se confruntă unul cu celălalt, căci Duhul și firea pământească sunt potrivnici unul celuilalt. (Galateni 5; 17) Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină dumnezeu și prin credința noastră în Isus (Iisus), dar numai atunci când Dumnezeu locuiește în noi, devenim, dumnezei, căci așa cum spunea Isus (Iisus) și cum scrie Biblia noi suntem dumnezei, aș spune eu potențiali dumnezei, adică avem vocația de a deveni dumnezei. (Ioan 10; 34) Dumnezeu se împlinește pe Sine în om, Dumnezeu se îmbogățește cu omul, oamenii devin vocea lui Dumnezeu. Părerea conform căreia Dumnezeu nu are nevoie de om este total greșită. Dumnezeu este autosuficient și nu are nevoie de nimic în afara Sa. Nu este deloc așa. Dumnezeu are nevoie de om deoarece are nevoie de cineva asupra căruia să își reverse dragostea Sa. Cum ar putea să fie Dumnezeu dragoste, dacă nu ar avea cui să dăruiască această dragoste? Dumnezeu îl avea pe Isus (Iisus), căruia să îi dăruiască dragostea, adică pe El însuși, dar nu a fost de ajuns. El și-a dorit fii și fiice, milioane, cărora să le arate dragoste, o dragoste în afara Lui, nu doar în interiorul Trinității. Dacă anulăm nevoia de a iubi a lui Dumnezeu, atunci totodată eliminăm și sensul relației dintre Dumnezeu și om. Dumnezeu are nevoie de comunicare, cu o ființă care să îl poată înțelege, adică cu omul. Dumnezeu are nevoie de o relație personală cu omul, El are nevoie de noi, tot atât de mult cât avem și noi nevoie de El.