19 Ian.
2015

Fiul Omului

 

Gabriel Baicu

  • Revolta lui Satana s-a produs în Împărăția lui Dumnezeu și în urma ei diavolul a reușit să atragă de partea lui o treime din îngeri. (Luca 10; 18; Ezechiel 28; 14; Isaia 14; 12) Pe lângă aceste texte, menționate în paranteză avem de asemenea un alt text, în cartea Apocalipsa lui Ioan, care ne relatează ceea ce s-a întâmplat în Împărăția lui Dumnezeu, cu ocazia revoltei lui Satana. Este foarte important să pornim de la acest text:

    "1 În cer s-a arătat un semn mare: o femeie învăluită în soare, cu luna sub picioare şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap.

     2 Ea era însărcinată, ţipa în durerile naşterii şi avea un mare chin ca să nască.

     3 În cer s-a mai arătat un alt semn: iată, s-a văzut un mare balaur roşu cu şapte capete, zece coarne şi şapte cununi împărăteşti pe capete.

     4 Cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului şi le arunca pe pământ. Balaurul a stat înaintea femeii, care stătea să nască, pentru ca să-i mănânce copilul, când îl va naşte.

     5 Ea a născut un fiu, un copil de parte bărbătească. El are să cârmuiască toate neamurile cu un toiag de fier. Copilul a fost răpit la Dumnezeu şi la scaunul Lui de domnie.

     6 Şi femeia a fugit în pustiu, într-un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute şaizeci de zile.

     7 Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei,

     8 dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer.

     9 Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui." (Apocalipsa 12; 1-9)

     

    A treia parte din stelele cerului reprezintă îngeri și nu corpuri cerești. Este vorba despre o exprimare simbolică. Două treimi din îngeri însă nu l-au urmat pe Satana cu toate că au ascultat și ei argumentele prezentate de el împotriva lui Dumnezeu. Cu toate acestea, în mintea lor a continuat să persiste vocea diavolului. Chiar dacă nu au fost cu totul convinși de argumentele sale și chiar dacă nu l-au părăsit pe Dumnezeu totuși Satana a reușit să strecoare îndoiala în mintea celor rămași, a celor două treimi din îngerii care nu l-au urmat. Această îndoială, legată de autoritatea lui Dumnezeu asupra oamenilor, este prezentă și astăzi în mintea unei importante părți a umanității.

     

    Dumnezeu în atotputernicia Lui ar fi putut să îi nimicească de la început pe diavol în pe îngerii care l-au urmat, dar îndoiala pe care a strecurat-o el în mințile tuturor îngerilor ar fi persistat și exista riscul ca revolta să se repete. Dumnezeu nu dorea să fie ascultat de către îngeri din teama că El îi putea distruge ci, în mod liber, din convingere. Dumnezeu a așteptat întotdeauna să fie iubit mai mult decât să fie temut și așa acționează și în zilele noastre, iar dovada este chiar modul cum a procedat cu îngerii și cum a planificat rezolvarea revoltei lui Satana, încercând să convingă și nu să impună, adică să distrugă prin atotputernicia Sa pe cei revoltați. Dumnezeu a ales calea dificilă, a sacrificiului de Sine și a implicării personale în istoria omenirii, refuzând calea mai ușoară a înăbușirii revoltei lui Satana prin metode radicale de constrângere. Dumnezeu trebuia, în urma revoltei lui Satana, să facă chiar El o demonstrație și anume El trebuia să arate întregului univers că El nu este un stăpân autocratic, un monarh absolut, un despot sau un tiran, așa cum a susținut Satana, dimpotrivă că El este dragoste și este gata chiar să își dea viața pentru creaturile Sale, din dragoste pentru ele. 

     

    Distrugerea instantanee a lui Satana și a îngerilor revoltați nu ar fi rezolvat deci problema, era nevoie de o altfel de abordare. Dumnezeu ar fi putut desigur să îi distrugă și pe îngerii care nu s-au revoltat și astfel să anihileze orice sămânță a revoltei, orice idee care l-ar fi putut deranja, dar atunci nu ar fi fost drept, căci acei îngeri nu au greșit practic în nici un fel. Îndoiala lor era datorată pe de o parte abilităților lui Satana și pe de altă parte inocenței îngerilor, deoarece ei nu deosebeau binele și răul, deoarece nu făceau diferența între cele două atitudini morale. În aceea fază a creației totul se baza pe încrederea pe care ființele create trebuiau să o aibă în Dumnezeu și îngerii căzuți își pierduseră încrederea în El, iar îngerii necăzuți, aveau încrederea lor zdruncinată. Ei au fost puși să aleagă între bine și rău, prin revolta lui Satana, dar fără să cunoască ceea ce presupunea fiecare dintre cele două opțiuni.

     

    Dacă Dumnezeu ar fi distrus pe toți îngerii, istoria revoltei lui Satana s-ar fi putut repeta chiar și cu o nouă creație. Îngerii au avut libertatea de a alege și unii au ales pe Dumnezeu și alții pe Satana. Ceea ce nu au avut ei însă a fost criteriul alegerii, căci ei nu diferențiau binele de rău. Ei aveau în fața lor pe Dumnezeu și fiecare înțelegea ceea ce vedea, dar nu puteau deosebi binele de rău. Inițial Dumnezeu nu a permis nimănui să cunoască deosebirea dintre bine și rău, aceasta a fost o precauție pe care a luat-o, în fața răului, nu numai cu oamenii, dar și cu îngerii. Oprirea fructului cunoașterii însă nu a făcut decât să stârnească curiozitatea creaturilor lui Dumnezeu, ele au încercat să depășească această limită, atât oamenii, cât și îngerii, în frunte cu Satana. De aceea, lipsa cunoașterii binelui și răului, abținerea de a mânca din fructul oprit nu este o virtute este chiar un prilej de revoltă împotriva lui Dumnezeu deoarece este o incapacitate de a îl aprecia pe El, care este personificarea binelui. Numai cunoscând binele și răul se poate alege liber unul dintre ele și numai în acest fel Dumnezeu poate fi ales, în deplină libertate, din dragoste. Cine nu înțelege răul nu poate aprecia binele, deci cunoașterea binelui și a răului reprezintă o condiție a exercitării competente a libertății de a alege. Răul poate fi învins prin convingere, prin înțelegerea consecințelor sale distructive și de aceea Dumnezeu a ales calea creării omului, care urma să ia pe umerii săi uriașa sarcină de a îl purta în sine pe El și de a deosebi binele de rău. Omul deci este primul agent moral al eternității, alături de Dumnezeu.

     

    Ce este credința? Ea este tocmai încrederea de a alege binele pe care Dumnezeu îl definește ca atare, fără a mai fi nevoie de a cunoaște răul. Cu alte cuvinte, un părinte încearcă să îl scutească pe copilul său de a experimenta ”pe propria sa piele” consecințele răului și îi dă sfaturi care să îi permită să evite capcanele existenței sale pe pământ, rămâne doar ca respectivul copil să ”creadă” că părintele său are dreptate. Nu este însă în natura umană ca cineva să asculte orbește de altcineva și să urmeze un sfat fără ca mai întâi să încerce prin propria sa experiență consecințele atrase de o anumită acțiune. La fel ca și Toma necredinciosul cei mai mulți oameni nu cred până nu văd cu ochii lor, dar cei care urmează un anumit drum, prescris de Dumnezeu dovedesc o mare încredere, deci o mare credință. Dumnezeu l-a avertizat pe Adam că va avea de suferit dar el a dorit să cunoască binele și răul, indiferent de consecințe, deci și-a asumat răspunderea atitudinii sale, chiar dacă în necunoștință de cauză. Poate că a cere cuiva să ia o astfel de hotărâre, adică să ”creadă” fără să înțeleagă consecințele, este prea mult, cu atât mai mult cu cât pentru a crede în bine trebuie mai întâi să îl înțelegi. Cum putea Adam să îl creadă pe Dumnezeu, dacă nu îl cunoștea pe El, dacă nu cunoștea ceea ce cunoștea și El, binele și răul? Avea doar un singur element de sprijin. Acela care l-a creat nu avea motive să îl învețe ceva care să fie înspre răului lui, căci dacă ar fi vrut să îl distrugă, nu l-ar fi creat de loc. Să nu uităm însă că Adam nu știa că există bine și rău și deci nu putea face un astfel de raționament.    

     

    Dumnezeu a considerat că poate elimina răul din univers numai prin a își demonstra pe cruce caracterul Său iubitor și prin a arăta întregii creații că El nu este un stăpân capricios care își impune tuturor voința prin forță și că pentru El nu este doar voința Sa aceea care contează și că este gata să își împartă Împărăția Sa cu alții, să o lase moștenire copiilor Săi, adică oamenilor născuți din nou, adică din apă și Duh Sfânt. Dumnezeu a dorit să arate universului că El nu ținea la puterea Sa, ci doar la principiile Sale și că era gata să împartă puterea cu toți aceia și acelea care îi împărtășeau principiile, cu toți copii Săi. Satana a fost învins la cruce, ceea ce înseamnă că a fost învins prin dragoste, adică prin jertfirea de Sine a lui Dumnezeu. Satana a fost judecat de îngeri, de data aceasta în cunoștință de cauză și condamnat de ei, numai după ce s-au putut pune în paralel caracterul lui Dumnezeu și caracterul diavolului. Este greu de înțeles de ce Bisericile corporatiste continuă să prezinte imaginea unui Dumnezeu capricios și tiranic, care face numai ceea ce vrea El, fără să dea socoteală nimănui. Dumnezeu a dat socoteală de ceea ce face cu universul, prin cruce. Dumnezeu însuși a încercat să înlăture această imagine, dar Bisericile instituționale continuă să o cultive. În acest fel, Bisericile instituționale nu fac un serviciu lui Dumnezeu, ci mai degrabă celui care a promovat de la început această imagine, adică lui Satana. În fond, aceasta și înseamnă apostazia, adică să îi slujești lui Satana crezând că îi slujești lui Dumnezeu, în mod conștient sau nu. 

     

    "31 Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară." (Ioan 12; 31)

     

    Dumnezeu a lăsat deci ca și moștenitori ai Săi nu doar pe Fiul Său Hristos, dar și pe toții oamenii, care crezând în El, au devenit și ei moștenitori ai Împărăției veșnice. Dumnezeu s-a arătat gata să împartă puterea Sa, cu aceia care îl iubesc și pe care îi iubește, acesta a fost răspunsul Său la revolta lui Satana. Răspunsul acesta trebuia să le arate și îngerilor căzuți, dar și celor necăzuți că El nu dorește să rețină doar pentru El autoritatea Sa și că El pune totul la dispoziția acelora care cred la fel ca și El, adică care respectă același set de valori. Cei mântuiți și cele mântuite vor sta cu Hristos pe scaunul Său de domnie și nu doar vor fi guvernați de El. Aceasta este adevărata autoritate a lui Dumnezeu, pe care El o împarte cu Fiul Său și cu toți copiii Săi. 

     

    "21 Celui ce va birui îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie." (Apocalipsa 3; 21)

     

    Pentru a accepta această viziune, care ne apropie de înțelesul învățăturilor creștine privitoare la lupta dintre Dumnezeu și îngerii căzuți, trebuie, în mod necesar, să pornim de la premisa că înainte de a se manifesta la cruce, dragostea lui Dumnezeu nu era cu adevărat evidentă, căci dacă ar fi fost manifestă, crucea nu putea aduce nimic în plus față de ceea ce exista deja în universul creat de El.

     

    "16 Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică." (Ioan 3; 16)

     

    Cu alte cuvinte, dacă Dumnezeu le-ar fi arătat îngerilor dragostea pe care a dorit să o demonstreze la cruce, înainte de căderea în neascultare a lui Satana, ar fi spulberat dinainte orice îndoială a lor și nu ar mai fi fost nevoie de crucea Golgotei. Întrebarea este dacă pentru a putea face această demonstrație Dumnezeu avea nevoie absolută de om, adică dacă El putea manifesta această dragoste față de îngeri, așa cum a făcut-o față de oameni? Se pare că N.T. ne spune că Dumnezeu are nevoie de oameni tot atât de mult cât au și oamenii nevoie de El și că fără oameni El nu se poate manifesta, în deplinătatea caracterului Său și nu își poate exercita autoritatea în univers. Dacă Dumnezeu a rezolvat revolta îngerilor doar pentru că El a arătat cât de mult a iubit lumea și astfel a spulberat orice îndoială din mintea îngerilor necăzuți o dată cu Satana, înseamnă că această iubire nu putea fi văzută anterior, căci dacă ar fi fost sesizată dinainte, revolta nu s-ar mai fi produs, adică tratamentul ar fi fost preventiv și nu curativ. De ce nu a luat Dumnezeu măsuri preventive, El care cunoaște toate lucrurile? De ce a trebuit să acționeze post factum? Iată întrebări ale căror răspunsuri ne pot apropia de înțelegerea a ceea ce vrea cu adevărat să ne spună învățătura creștină. În orice caz, omul nu este o creație oarecare a lui Dumnezeu, este o creație necesară, care îi permite să își manifeste iubirea Sa, singura care îi acordă lui Dumnezeu o autoritate legitimă asupra creației Sale. Fără iubire manifestă și manifestată la cruce se pare că Dumnezeu nu are nici o bază legitimă, din punct de vedere moral, de a conduce universul, căci motivele Sale au fost deja puse în discuție și El a răspuns arătând palmele străpunse de cuie ale Fiului Său. Creator înseamnă iubitor și Dumnezeu a fost Cel care a dovedit că este cu adevărat Creator, dovedind că este iubitor. Este o morală asemănătoare cu pilda prin care Solomon a judecat cele două femei, care ambele revendicau același copil, Dumnezeu însă a preferat să moară pentru  ca copilul să nu fie omorât.   

     

    Îngerii necăzuți au fost confuzii și din cauza că lor nu li s-a îngăduit să cunoască binele și răul, așa cum de altfel i-a fost interzis și primului om Adam. Revolta lui Satana a fost încununată cu un oarecare succes, convingerea unei treimi din îngeri, tocmai datorită faptului că îngerii nu cunoșteau binele și răul. În acest caz, antidotul împotriva oricărei viitoare revolte trebuia să ia în considerare necesitatea ca întreaga creație să poată deosebi binele de rău și pentru aceasta a fost nevoie de căderea omului în neascultare. Omul a cunoscut binele și răul, asumându-și riscurile care decurgeau de aici și o dată cu el întreaga creație a lui Dumnezeu a fost învățată să facă deosebirea. Căderea omului nu a fost un accident nefericit, ci o necesitate pentru ca răul să poată în final să fie cu totul eliminat din Împărăția lui Dumnezeu. Totuși Dumnezeu i-a prezentat omului riscurile și omul și le-a asumat de bunăvoie. Omul nu este pedepsit pentru decizia sa, ci suferă consecințele normale ale luptei cu răul, pe care a dorit să îl cunoască. De bună voie, în mod eroic, omul și-a asumat sarcina de a discerne binele de rău și a face diferența între creație și distrugere, între dragoste și ură. 

     

    Omul este indispensabil pentru Dumnezeu și orice doctrină care susține că El este auto-suficient, adică că El nu este determinat de nimeni și de nimic și nu este legat inseparabil de om, este o minciună și un non sens. Fără existența omului, Dumnezeu nu ar fi putut învinge rebeliunea lui Satana împotriva Sa, într-un mod prin care să își desfășoare vizibil dragostea Lui. Omul este un factor esențial prin intermediul căruia se desfășoară caracterul lui Dumnezeu, dragostea Sa, este rezervorul care adună, multiplică și retransmite această dragoste. Dacă Satana s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu și Tatăl a dorit să restaureze universul, după căderea lui Satana, dovedindu-și dragostea față de creația Sa și anume prin a îl trimite pe Fiul Său în lume, atunci fără lume și mai ales fără om El nu putea să facă acest lucru. Lumea și omul sunt indispensabile pentru ca Dumnezeu să poată arăta întregii creații, în primul rând îngerilor, cine este El cu adevărat, căci El a trimis pe Fiul Său să se întrupeze în om și să moară pe cruce pentru salvarea celor care cred în El, convinși că El este dragoste. Dacă Dumnezeu a resimțit necesitatea de a își desfășura în mod vizibil și explicit dragostea Sa, la cruce, aceasta înseamnă că îngerii Săi nu au înțeles implicit că El este dragoste, nu au simțit această iubire divină, au descoperit-o numai după ce s-a produs sacrificiul Său la Golgota.

     

    De ce a murit Hristos pe cruce? Atunci când Satana s-a revoltat, el a convins o treime din îngeri că are argumente solide împotriva lui Dumnezeu. Celelalte două treimi au rămas în expectativă, nu s-au revoltat dar în mintea lor s-a strecurat îndoiala că poate Satana avea dreptate și că poate ar fi trebuit să îl urmeze și ei. Dumnezeu ar fi putut distruge toți îngerii și porni creația Sa de la început dar a preferat o altă cale. Dumnezeu a înțeles că îngerii erau deficitari în a îl cunoaște cu adevărat pe El și că probabil nici Satana nu l-a înțeles și că El trebuia să schimbe ceva în atitudinea Sa fața de creațiune. Dumnezeu trebuia să se facă deplin cunoscut creației Sale, în caracterul Său și nu doar în atotputernicia și autoritatea Sa. El a ales să moară pe cruce, nu doar pentru îngeri ci și pentru o ființă în care urma să se întrupeze El și care prin această întrupare a devenit parte din El, copil al lui, adică prin om. Omul are un statut special în fața lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu a stabilit o relație de filiație specială cu omul de unire spirituală, uniune la fel ca ceea din interiorul Treimii divine. Omul este deci aceea ființă în care a decis să locuiască spiritual Ființa lui Dumnezeu, omul este deci mai mult decât o creație printre celelalte creații este partenerul de veșnicie al Lui.  

     

    Dumnezeu a  decis să moară pe cruce știind ceea ce lipsea din Împărăția Sa, înainte de căderea lui Satana și încercând să suplinească această lipsă pentru viitor. Este vorba despre manifestarea dragostei Sale. Îngerii căzuți nu l-au cunoscut pe Dumnezeu în esența Sa în frumusețea caracterului Său și nici oamenii, la fel ca și îngerii căzuți, nu l-ar fi cunoscut, fără moartea pe cruce a lui Isus (Iisus). Dumnezeu nu a fost niciodată lipsit de dragoste, El este dragoste, dar Satana și îngerii căzuți nu s-au simțit iubiți de El în de ajuns și asta a contribuit la revolta lor. De unde știu acest lucru? Dacă Dumnezeu consideră că sacrificiul Său pe cruce este de ajuns pentru om pentru a îl accepta și urma pe El înseamnă că acest sacrificiu ar fi fost de ajuns și pentru îngeri și ei, care îl vedeau față în față pe Dumnezeu nu şi-ar fi revoltat. De fapt acest sacrificiu va fi de ajuns ca cele două treimi care nu au căzut în păcat să înțeleagă și să se spulbere orice suspiciune din mintea lor. Cu toate acestea, ar putea obiecta cineva, Satana se putea revolta chiar și în prezența manifestării dragostei lui Dumnezeu și nu doar în lipsa acesteia. Nu este de vină, în nici un fel Dumnezeu pentru revolta lui Satana. Dumnezeu a manifestat deplină dragoste, în ceea ce îl privește pe Satana, dar îngerul căzut a refuzat această ofertă a vrut mai mult decât dragoste, a vrut deplină putere, a vrut de fapt ceea ce Tatăl oferă omului, născut din nou și anume participarea la Trinitate. Satana s-a revoltat împotriva autorității lui Dumnezeu și nu împotriva dragostei Sale și dragostea deplină, așa după cum am explicat cu altă ocazie, alungă autoritatea. De aceea Dumnezeu dorește să îl aducă pe om către Sine printr-o desfășurare de dragoste și nu de autoritate, căci împotriva autorității oricine se poate revolta, dar împotriva iubirii nimeni nu poate avea argumente. Cu alte cuvinte, Satana a avut argumente serioase dacă a putut să convingă o treime din îngeri să îl urmeze și aceste argumente nu se puteau baza pe dragostea lui Dumnezeu, ci pe exercițiul autorității Sale.

    Dumnezeu a considerat că dragostea Sa nu a fost destul de manifestă în relația Sa cu îngerii, altfel de ce l-ar fi trimis pe Fiul Său să moară pe cruce, din dragoste? Jertfa pe cruce a lui Isus (Iisus) trebuie să fie dovada dragostei lui Dumnezeu atât pentru oamenii, dar și pentru îngeri. Poporul evreu, care s-a revoltat continuu împotriva lui Dumnezeu, în cursul istoriei sale vechi, a putut vedea la lucru puterea lui Dumnezeu dar nu și dragostea Sa necondiționată. Pentru Evrei, dragostea lui Dumnezeu era condiționată de ascultarea lor necondiționată de El, dar în timpurile noastre, dragostea Lui nu este condiționată de nimic, ci așteaptă doar un răspuns echivalent din partea noastră. Tocmai strategia folosită de Dumnezeu, prin care El încearcă să împace lumea cu El, să readucă creația Sa la Sine și anume moartea pe cruce a Fiului Său, din dragoste, lipsea din conștiința poporului evreu și îi umbrea vederea spirituală. Fără această moarte pe cruce, care este simbolul jertfei de Sine a lui Dumnezeu, demonstrația nu era făcută și îngerii și oamenii nu erau convinși că El este dragoste. Fără această manifestare evidentă El nu a putut convinge întregul univers și în primul rând pe îngerii căzuți că El este dragoste. Dacă ar fi putut-o face, atunci moartea pe cruce a lui Isus (Iisus) nu ar mai fi fost necesară și nimeni nu s-ar fi revoltat.

    Dacă deci omul nu ar fi fost creat și niciodată nu ar fi existat, Dumnezeu nu ar fi putut să se întrupeze în om și nu ar fi avut șansa să demonstreze îngerilor Săi că El este cu adevărat dragoste și nu doar autoritate atotputernică. Cu alte cuvinte, fără om, Dumnezeu ar fi rămas fără argumente în fața îngerilor, în urma revoltei lui Satana și nu ar fi putut să își arate caracterul iubitor și gata de jertfă de Sine. Omul nu este o simplă creație, de care Dumnezeu, în măreția și atotputernicia Lui, s-ar putea lipsi, omul este vital pentru însăși situarea Sa în univers și capacitatea Lui de a îl guverna. Între Dumnezeu și om există o relație mult mai strânsă decât sunt pregătite să recunoască instituțiile bisericești care au construit sisteme religioase subestimând importanța și valoarea omului și chiar manifestând un anumit dispreț față de omul muritor. Bisericile instituționale, prin doctrinele și dogmele lor, au stricat echilibrul organic, relația indestructibilă dintre Dumnezeul iubitor și omul capabil să răspundă prin libertate iubirii Sale și au înlocuit acest echilibru cu reprezentarea destructivă a unei conduceri autoritare universale. Ceea ce l-a făcut pe Satana să găsească argumente împotriva Lui a fost impresia falsă a unui Dumnezeu autoritar care provoca competiție și această reprezentare  a rămas până astăzi, prin autoritatea Bisericilor instituționale, care pretind că îl reprezintă pe El.

    Dacă omul nu ar fi căzut în păcat, prin neascultarea față de Dumnezeu, niciodată El nu ar fi avut motive să îl trimită pe Fiul Său în lume și niciodată nu ș-ar fi putut arăta dragostea Sa plină de sacrificiu pentru om. Prin urmare, dacă Dumnezeu a convins îngerii și întregul univers că El este superior, din punct de vedere moral, lui Satana, și că este gata să se dăruiască pe Sine pentru salvarea omului și să moară pe cruce și că El este dragoste, atunci căderea omului a fost inevitabilă. În ce fel i-a convins Dumnezeu pe omeni de superioritatea Sa? Prin puterea Sa, prin autoritatea Sa, de care fac atâta caz Bisericile instituționale? Nicidecum, Dumnezeu, în ultimă instanță poate convinge numai prin dragoste, dovedită pe crucea Golgotei și în nici un alt fel și moartea lui Isus (Iisus) o dovedește. Fără folos încearcă unele Bisericile instituționale să insiste asupra puterii, suveranității, autorității și dreptului imanent al lui Dumnezeu de a conduce universul, aceste argumente nu au convins pe îngerii căzuți și nici El nu le-a considerat convingătoare, de vreme ce a trebuit să recurgă la cruce pentru a arăta cu adevărat cine este El.

    Altcineva ar putea afirma că Dumnezeu nu a murit pe cruce pentru ca să își arate dragostea față de creația Lui, ci mai degrabă pentru a arăta cât de prețioasă este dreptatea Lui, în ochii Lui. Dumnezeu prețuiește atât de mult dreptatea Sa, încât este gata să și moară, pentru ca dreptatea Lui să se împlinească. Nu a fost vorba de iubire pentru om, referința a fost la dreptatea de netăgăduit a Lui. Eu personal nu cred într-un Dumnezeu rigid care nu poate să ierte și să înțeleagă, un fel de justiție implacabilă, deoarece, în toată morala Sa Isus (Iisus) ne-a învățat iertarea. Dacă dreptatea este mai importantă decât iubirea, atunci ce semnificație mai are afirmația lui Isus (Iisus) ”milă voiesc și nu jertfă.” (Matei 9; 13) Pentru a putea ierta, Dumnezeu avea nevoie de un reper, de dreptate, căci ce sens mai are iertarea, dacă nu există nici o greșeală și ce înseamnă greșeala fără dreptate? În conformitate cu N.T. Dumnezeu este în esența Sa dragoste și dreptatea este dată pentru a proteja iubirea și nu invers. Dacă Dumnezeu ar fi obsedat doar de dreptate, până acolo încât ar fi gata să și moară pentru ea, dar nu ar iubi îndeajuns creația Sa, atunci avem de a face cu Cineva care creează doar iluzia falsă a iubirii, în fapt fiind doar preocupat de legile Sale, la care ține mai mult decât la orice altceva. Eu am experiența unui Dumnezeu romantic și îndrăgostit de oameni, care iubește dreptatea, dar mai presus de orice iubește omul și lucru acesta este cuprins în spusele lui Isus (Iisus), care ne-a învățat că legea a fost creată pentru om și nu omul pentru lege. (Marcu 2; 27-28)  

    Prin metodele de constrângere folosite în V.T. Dumnezeu nu și-a putut revela caracterul și nu a convins pe nimeni și de aceea poporul evreu s-a îndepărtat de El. Când se întorceau la El o făceau de frică și apoi se îndepărtau din nou, când frica trecea. Din acest motiv eu resping metodele prin care unii predicatori încearcă să convingă oamenii să se supună lui Dumnezeu, fluturându-le iadul prin fața ochilor, deoarece frica nu este convingătoare, cel mult poate să sperie pe unii pentru un timp. Cu toate acestea, metodele de impunere a autorității nu au dat rezultate în privința relației dintre Dumnezeu și îngerii Săi și o treime din numărul îngerilor, conduși de Satana au urmat revolta sa. Cu toate acestea, reprezentanții Bisericilor instituționale folosesc aceleași metode, prin care a eșuat conducerea universului de către Dumnezeu. Dacă Dumnezeu a dat greș, atât cu îngerii dar și cu Evreii, folosind metode de constrângere, pentru a își impune autoritatea și ascultarea, de ce se agață funcționarii religioși în continuare de folosirea lor? Dumnezeu poate convinge numai prin dragoste și pentru aceasta El a avut nevoie de căderea omului în păcat, căci pentru a îl restaura pe om a murit pe crucea Golgotei, Fiul Său, Cel întâi născut dintre mai mulți frați și surori. (Romani 8; 29)

    Întrucât căderea primului Adam în neascultare era necesară pentru Dumnezeu, aceasta înseamnă că păcatul original este o construcție umană, fără relevanță din perspectiva Lui, căci căderea omului i-a folosit Lui și a fost un lucru bun, din perspectiva Sa, pentru ca El să continue netulburat să guverneze universul, prin înăbușirea unei revolte de proporții cosmice. Omul a dovedit neascultare față de Dumnezeu, dar această lipsă de ascultare a fost salvatoare pentru imaginea Lui în univers. În felul acesta Isus (Iisus) a venit în lume, în primul rând, pentru a ne fi un exemplu de caracter și conduită și doar în plan secund ca și jertfă de ispășire. El deci nu a venit între noi pentru a se ridica deasupra noastră, pentru a fi un idol, un Stăpân autoritar și puternic, ci pentru a ne arăta cum trebuie să ne raportăm la Dumnezeu și la om. Imoralitatea și păcatul sunt dușmani ai spiritualității, dar Isus (Iisus) nu a murit doar pentru ca păcatele să ne fie iertate, ci mai ales pentru ca să nu mai păcătuim, să fim regenerați spiritual.

    Păcatul înseamnă în final lipsa iubirii față de Dumnezeu și Isus (Iisus) a spus că cine îl iubește respectă poruncile Sale, adică le respectă din dragoste și nu forțat. (Ioan 14; 15) Cum trebuie înțeles acest lucru? Poruncile lui Dumnezeu pot fi respectate numai din dragoste și în urma ei, de fapt numai dragostea de Dumnezeu și de oameni contează, căci cine o are cu adevărat nu mai păcătuiește. Isus (Iisus) nu a venit să ne pedepsească pentru păcate, El a venit să ne convingă de dragostea lui Dumnezeu. Păcatul este lipsa iubirii de Dumnezeu, dar iubirea nu se poate impune cu forța și Dumnezeu s-a arătat în trecut deficitar în a își demonstra iubirea Sa față de îngeri și față de poporul evreu. Dacă nu ar fi fost așa, poate că îngerii, conduși de Satana nu s-ar fi revoltat. Dumnezeu a înțeles că nu s-a descoperit îndeajuns creației Sale ca și dragoste și de aceea a ales moartea pe cruce a Fiului Său. Cu toate acestea, Bisericile corporatiste nu îi fac nici un serviciu lui Dumnezeu, insistând asupra puterii și autorității Sale, dar lăsând pe un plan secundar jertfa lui de Sine, sensibilitatea și iubirea Lui regeneratoare. Dragostea este cea care regenerează pe om spiritual și nu respectarea unor reguli predeterminate.

    Nu este vorba despre un plan de mântuire în două etape, în care Dumnezeu și-a descoperit omului două laturi diferite și întrucâtva contradictorii. În V.T. avem un Dumnezeu care ”tună și fulgeră” și caută să îl impresioneze pe om prin atotputernicia Sa iar în N.T. îl avem pe Dumnezeu ca o Ființă profund înțelegătoare, iubitoare, miloasă și iertătoare care înțelege slăbiciunea naturii umane și caută soluții de a o repara, adică de a o regenera. Ce valoare avea legea lui Dumnezeu din V.T. în lipsa unei regenerări a ființei interioare a omului? Una aproape de zero. Cu alte cuvinte, puterea lui Dumnezeu nu putea face nimic altceva decât să pedepsească și să distrugă omul, care funcționa după regulile sale interne și nu după legile lui Dumnezeu. Singura cale era schimbarea legității interne a omului, a determinărilor care pun în mișcare mecanismele sale psihologice. Fără această schimbare profundă în ”motorul psihologic intern” al ființei umane orice contact dintre Dumnezeu și om este unul precar.

    Dumnezeu nu a reușit întotdeauna să convingă creația Sa de dragostea Sa și de aceea Satana și o treime din îngeri s-au revoltat împotriva Sa. Satana s-a simțit dat la o parte, eliminat și marginalizat și de aceea s-a răsculat împotriva lui Dumnezeu. Satana a fost un înger iubit, dar el personal nu s-a simțit iubit de Dumnezeu, s-au dragostea Lui nu i-a fost de ajuns. Cine este de vină pentru acest lucru? Cine este de vină dacă Cain l-a omorât pe Abel? Dumnezeu a refuzat jertfa pe care i-a adus-o Cain, dar a primit jertfa lui Abel? Oare nu a făcut chiar Dumnezeu o deosebire între ei și în felul acesta l-a provocat pe Cain să devină criminal? (Geneza 4; 8) Oare nu s-a întâmplat așa și în cazul lui Satana? Ce i-a provocat acestuia gelozia? Trebuia ca Satana să se revolte împotriva lui Dumnezeu, făcea parte dintr-un plan? Dumnezeu este drept și își recunoaște responsabilitățile și de aceea l-a trimis pe Fiul Său să moare pe cruce pentru salvarea omului. Numai că salvarea omului, dacă căderea sa a fost necesară, trebuia să vină de la sine, era responsabilitatea lui Dumnezeu, însă jertfa pe cruce a lui Isus (Iisus) ne arată cine este cu adevărat El și ce așteaptă El de la noi, adică o dragoste ca și a Lui. (Ioan 13; 34-35)  

    Omul trebuia să mănânce din pomul cunoașterii binelui și răului pentru ca Dumnezeu să își poată manifesta vizibil caracterul Său iubitor. De ce îl mai blamăm pe om, pentru dorința de a cunoaște binele și răul, dacă fără această dorință Dumnezeu nu ar fi putut învinge răul? În fond, prin neascultare, omul a ajuns să îl cunoască cu adevărat pe Dumnezeu și să deosebească binele de rău. În mod paradoxal, Dumnezeu l-a făcut pe om cu scopul de a se face cunoscut lui, dar fără să cunoască răul, omul nu l-ar fi cunoscut niciodată în profunzime pe Dumnezeu. (Ioan 17; 3) De ce atunci i-a cerut Dumnezeu omului să nu mănânce din pomul cunoașterii binelui și răului, dacă numai mâncând din pomul respectiv omul îl putea cunoaște pe El? Dacă omul nu mânca din pomul interzis, nu ar fi dovedit neascultare și Isus (Iisus) nu ar fi trebuit să moară pentru oameni pe crucea Golgotei. Dacă l-ar fi ascultat pe Dumnezeu, omul de fapt s-ar fi împotrivit dorinței lui Dumnezeu, aceea de a fi cunoscut de om și de a ajunge ca și Hristos. Oare putea ajunge cineva ca și Hristos, de exemplu Adam, dacă nu ar fi căzut în neascultare și nu ar fi cunoscut și binele și răul? Bineînțeles că nu. Dacă l-ar fi ascultat pe Dumnezeu și nu ar fi mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului, omul nu ar fi putut să ajungă niciodată ca și Hristos, cu toate că acesta este sensul existenței umane. (Efeseni 4; 13-15) Încălcarea poruncii lui Dumnezeu, aceea de a mânca din fructul oprit, a deschis calea eternității pentru om și a asemănării sale cu Hristos. Starea de inocență primară, în care se găsea Adam, înainte de a păcătui, îl împiedica să îl înțeleagă și să îl cunoască pe Dumnezeu, în toată complexitatea Sa, să îl descopere pe Acela cu care se asemăna. Drumul mântuirii îl formează pe om și ființa umană nu poate accepta și evalua corect ceea ce i se oferă fără propria sa participare. Pe drumul complex și sinuos al mântuirii, al crucii, care este istoria umanității, omul a învățat să îl cunoască pe Dumnezeu, numai după ce a fost în măsură să deosebească binele de rău.  

    Dacă Isus (Iisus) nu ar fi murit pe cruce, atunci Satana nu ar fi fost niciodată un înger învins de Dumnezeu, căci Satana a fost învins prin cruce. Cine deci a fost cu adevărat sacrificat? Isus (Iisus) pentru omul căzut sau omul care trebuia să cadă pentru ca Hristos să prevaleze în confruntarea spirituală cu Satana? De fapt, Isus (Iisus) a murit pentru om, numai după ce omul a murit, prin neascultarea sa, din grădina Edenului. Moartea omului a adus izbânda lui Dumnezeu și era firesc ca El să moară la rândul Lui pentru om. Moartea lui Hristos, întrupat în Omul Isus (Iisus), pe cruce, era mai degrabă o datorie a Lui decât  un favor făcut omului și cei doi El și omul sunt legați prin niște relații extrem de strânse care depășesc cu mult învățăturile începătoare ale Bisericilor corporatiste. Dumnezeu avea datoria de a îl salva pe omul care murind, afară din grădina Eden, a făcut ca El să poate să își mențină autoritatea în univers. Numai dacă revizuim atent relația dintre Dumnezeu și om, putem să înțelegem corect învățătura creștină dar lucrul acesta nu poate fi realizat cu ajutorul doctrinelor și dogmelor creștine existente, ci numai făcând abstracție de ele.  

    Dacă Hristos cosmic, care există din veșnicie, este de fapt tot una cu Tatăl ceresc, mai precis este chiar Tatăl, El care s-a întrupat pe Sine încă din veșnicie, s-a întipărit, după cum ne spune apostolul Pavel, și, pe de altă parte, omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, atunci înseamnă că, într-un fel Dumnezeu este și un Om veșnic, a avut dintotdeauna o dimensiune umană, dar nu și o natură umană, dimensiune din care decurge prin asemănare omul pământesc. Hristos este întipărirea slavei lui Dumnezeu, dar ce înseamnă întipărire? Unde găsim înțelesul noțiunii de întipărire? Eu consider, bazat pe textele biblice, că întipărire înseamnă de fapt întrupare, deoarece Hristos nu este doar copia Tatălui, nu este ”urma” sau ”imaginea tipărită” lăsată de Tatăl într-o anumită formă, Hristos este chiar Tatăl.

    Atât de mult s-a pus accentul pe identitatea dintre Hristos pre-existent și Omul Isus (Iisus) încât Isus (Iisus) a devenit doar o divinitate și s-a pierdut aproape complet calitatea Sa de Om. Este foarte greșit și duce la o idolatrizare a fondatorului Creștinismului, care a venit să spele picioarele ucenicilor, să îi slujească, să îi învețe și să îi iubească cu o dragoste divină, spirituală și nu să fie văzut ca un idol la care să se închine lumea și pe care să îl vadă doar ca Dumnezeu, uitând că El a fost și om. Această atitudine îi separă pe oameni de Dumnezeu, Hristos este în cer, noi pe pământ, El este divin, noi suntem oameni și chiar dacă a murit pentru noi, mulți văd acest lucru fără efecte practice în viața lor. De ce? Pentru că, din ce în ce mai mult, Hristos, ca și ființă umană, rămâne înmormântat în istorie iar noi suntem împinși către adorația Lui cultică, dar nu spre a îl urma ca pe un exemplu. Isus (Iisus) Omul a fost la fel ca și noi oamenii și și-a păstrat natura Sa umană și după înălțarea la cer, desigur o natură transfigurată. Dacă Omul Isus (Iisus) a fost identic cu Hristos cosmic, întruparea Tatălui, cum se face că Hristos cosmic a avut doar o natură divină, dar Omul Isus (Iisus) a avut o dublă natură, divină și umană? Nu am găsit un răspuns în doctrinele și dogmele instituțiilor bisericești și nici în crezul de la Niceea și de aceea nu acord nici o considerație la ceea ce ele numesc erezie. Ca Persoană Omul Isus (Iisus), care a trăit pe pământ acum 2000 de ani a fost diferit de Hristos cosmic, care s-a întrupat în El. Hristos cosmic era o Persoană cu natură divină, dar Omul Isus (Iisus) a fost și Dumnezeu, dar și Om în același timp.

    Omul Isus (Iisus) a venit pe pământ pentru ca mai întâi de toate să fie un model pentru o relație sănătoasă între Dumnezeu Tatăl și oameni. Numai după aceea Isus (Iisus) a reprezentat și o jertfă de ispășire pentru păcatelor oamenilor și o Cale de salvare pentru cei păcătoși, mecanism prin care Tatăl a restaurat dreptatea Sa. Dacă nu există dorința de a îl urma pe Isus (Iisus) ca model personal, jertfa lui de ispășire nu are nici un efect pentru noi. În final, scopul mântuirii noastre nu este altul decât ca fiecare din noi să ajungem ca și Isus (Iisus), în toate privințele, să ajungem la înălțimea staturii plinătății Sale. (Efeseni 4; 13) Noi suntem niște oameni care dorim să urmăm modelul unui Om, adică Isus (Iisus) nu ne mulțumim să îl adorăm pe El, din punct de vedere cultic, așa cum făceau păgânii cu idolii lor. Ce folos este să ridicăm osanale lui Isus (Iisus), dacă cu inima suntem departe de El? De asemenea, ce rost au toate desfășurările cultice și ritualurile, dacă în final ne lasă aproape la fel ca la început, separați de Hristos? Noi ar trebui să fim Hristos, dacă este să mă exprim așa, adică să fim ”în Hristos,” oameni în care să locuiască Tatăl, așa cum a locuit și În Omul Isus (Iisus).

    Întruparea Tatălui în Isus (Iisus) este o doctrină care a fost speculată mult și folosită în scopuri cultice, pentru a construi religia creștină. Întruparea este desigur reală dar interpretarea ei este de multe ori fantezistă. Fie că s-a născut din Fecioară sau nu, eu cred că s-a născut din Fecioara Maria, Isus (Iisus) a fost un Om, exact la fel ca și noi și de aceea și noi avem încrederea că putem să fim ca și El. Dacă El a fost altfel de Om decât noi, altă ”specie” umană, atunci înseamnă că întreaga doctrină creștină este falsă, deoarece ne cere nouă să atingem un nivel spiritual imposibil și astfel ne speculează slăbiciunile omenești, mai mult ne amenință cu iadul dacă nu o facem. Isus (Iisus) ne-a învățat că noi putem să facem tot ceea ce a făcut și El.

    Dacă noi suntem altfel de oameni decât Omul Isus (Iisus) atunci ce pretenție ar putea să aibă Tatăl la noi și pe ce bază ne-ar trimite în iad dacă nu ne conformăm? Ar fi ca și cum unul dintre alergători ar avea un avantaj în fața tuturor celorlalți, la o cursă foarte dificilă și în final cei mai mulți ar fi pedepsiți că nu au terminat cursa și pentru analiză ar fi luat ca etalon alergătorul care are un avantaj. Aceasta să fie dreptatea lui Dumnezeu? Dacă ar fi așa ar fi o ”dreptate” ciudată. Unii ar spune că Dumnezeu dorește să își ia un avantaj pentru Sine, adică să fie primul iar ceilalți să fie acceptați doar din milă, dar nu pentru că aveau șanse reale să parcurgă cursa. Acești comentatori ar avea un punct de vedere care ar putea fi valid numai dacă Omul Isus (Iisus) nu ar fi fost exact ca și noi, cu singura precizare că în El a locuit Tatăl, așa cum dorește să locuiască și în noi. Pentru oricine îl primește pe Tatăl să se ”întrupeze” în el sau ea, adică să devină templul Duhului Sfânt, nu există nici o deosebire față de Omul Isus (Iisus).

    Nașterea din Fecioară ar putea crea impresia greșită că Isus (Iisus) a fost altfel decât noi, dar nu este de loc așa. Eu nu mă hazardez să afirm că nașterea din Fecioară poate fi o metaforă sau un mit, că în multe religii se regăsește o astfel de metaforă. Eu sunt gata să accept că Isus (Iisus) s-a născut din Fecioară, dar faptul acesta nu schimbă cu nimic lucrurile. Nu are nici un fel de importanță, căci dacă ar avea vre-o importanță, atunci se deschide o prăpastie de netrecut între noi și El. Noi de ce nu ne-am născut din fecioare, noi toți care aspirăm să fim mântuiți? Cum vom putea noi să fim ca și Isus (Iisus) dacă nu suntem născuți la fel ca și El? În fapt, putem să fim născuți ca și Isus (Iisus), adică din Duhul Sfânt și din femeie, atunci când suntem născuți din nou. (Ioan 3; 3-6) Oare nu ni se cere să îl primim și noi pe Tatăl să locuiască în noi, prin Duhul Sfânt și să devenim templele Sale? Dacă da, atunci care este deosebirea între Omul Isus (Iisus), ca și templul al Duhului Sfânt și noi, ca oameni în care locuiește Tatăl? El s-a născut din Tatăl, dar noi oare nu trebuie și noi să ne naștem din Tatăl pentru a fi copii Lui? Isus (Iisus) ne-a spus că fără să ne naștem din Tatăl nu vom fi mântuiți. 

    Există deci o dimensiune ”umană” a lui Dumnezeu și prin aceasta și o dimensiune divină a omului. În veșnicie, Dumnezeu nu este Om, în același fel în care se definesc pământenii, diferă din punct de vedere al naturii Sale dar El devine Om, la fel ca oricare alt om, atunci când se întrupează pe pământ și dobândește o natură umană. Cu toate acestea, chiar în veșnicie, Dumnezeu, care este Duh, s-a îmbrăcat sau s-a întrupat în Fiul Său Hristos, care la rândul Lui s-a întrupat în Omul Isus (Iisus). Mie mi se pare evidentă o anumită dimensiune quasi umană a lui Dumnezeu. Întrebarea este: Oare Dumnezeu dobândește natură umană, prin întruparea Sa în Omul Isus (Iisus) sau Omul dobândește o natură divină? Vestea bună este că ambele laturi se împlinesc prin această întrupare, Dumnezeu devine mai bogat prin unirea cu Omul natural, dar și acesta din urmă se desăvârșește numai prin această contopire cu divinul. Pentru a fi complet, Dumnezeu trebuie să devină Om și, la rândul Său, Omul trebuie să transforme natura sa, prin contactul cu natura divină. Natura umană și natura divină se reunesc și se transformă reciproc, Dumnezeu se ”multiplică” prin natura umană și omul se definește prin natura divină.

    Această relație, această întâlnire dintre Dumnezeu și om se întâmplă în interiorul Ființei divine și în interiorul ființei umane, așa cum s-a întâmplat în ființa Omului Isus (Iisus). Bisericile instituționale, ca și organizații religioase, nu au cum să aibă o dublă natură, deoarece natura lor este determinată de cadrul social în care există. Ele au o singură natură și anume o natură instituțională, administrativă.  Atunci când intrăm în clădirile instituțiilor bisericești și privim în jurul nostru vedem cu totul altceva decât aceea armonie perfectă care a existat între Tatăl și Omul Isus (Iisus), aceea simfonie perfectă în care se uneau natura divină a Tatălui și natura umană a Fiului. Cele două naturii împreună formau o singură Persoană divino-umană, alta decât Persoana divină a lui Hristos cosmic, care avea, până la înălțare, doar o natură divină, dar cele două Persoane sau reunit și au devenit una singură după înălțare, însă păstrând întru-totul natura umană renăscută. În Omul Isus (Iisus) Dumnezeu a luat pentru Sine o natură umană, cu care apoi s-a înălțat la cer și astfel El însuși s-a transformat pe Sine, căci în Hristos cosmic, Tatăl avea doar natură divină.

    Omul Isus (Iisus) a primit în Sine pe Tatăl ceresc, cu care s-a contopit, au devenit una și în felul acesta, natura Sa umană sa transfigurat, s-a iluminat, s-a regenerat și s-a alipit cu totul de natura divină, dar nu a dispărut. De ce era nevoie de nașterea din Fecioară? Ca să scape de păcatul originar, ar spune cineva. Oare Omul Isus (Iisus) nu a moștenit păcatul original al omului, prin mama Sa, prin Maria? Nu a fost și ea o ființă umană, moștenitoare a păcatului Adamic? Mulți fug de această întrebare și încearcă să divinizeze și pe Fecioara Maria, dar N.T. nu o prezintă ca divină, ci pur umană. Dacă tot s-a născut din Fecioara Maria, Isus (Iisus) a moștenit și păcatul originar de la ea, la fel ca și noi și ideea că acest păcat originar se poate moșteni numai prin tată este o absurditate. Când N.T. ne spune că Isus (Iisus) a trăit fără păcat se referă la viața Lui pe pământ, dar nu poate adresa problema păcatului originar, pe care, fiind Om, l-a moștenit și El de la Adam, prin mama Lui. Dacă acceptăm principiul păcatului originar, atunci și Omul Isus (Iisus) l-a avut asupra Sa, iar dacă nu îl luăm în considerare, atunci fiecare dintre noi răspunde de ceea ce face el sau ea pe pământ și nu de ceea ce a făcut Adam.

    Cine spune că omul nu este necesar sau esențial pentru Dumnezeu se înșeală amarnic, deoarece fără Om nu ar fi existat niciodată o Trinitate, ci doar un Dumnezeu circumscris în perfecțiunea Sa. Fără Om, mă refer la Dumnezeu-Omul cosmic, adică la Hristos pre-existent, Dumnezeu ar fi fost singular și lipsit de condițiile de a își manifesta deplin dragostea Sa. Tatăl s-a întrupat mai întâi în Fiul ceresc, Hristos cosmic și apoi în Fiul pământesc, Omul Isus (Iisus). Dacă refuzăm ideea că Logosul este un fel de Om cosmic, o primă întrupare a Tatălui ceresc, nu ne rămâne decât să spunem că Logosul este rațiunea veșnică a lui Dumnezeu, dar nu se prea înțelege de ce Tatăl a fost despărțit de rațiunea Sa și de ce El este o Persoană și Logosul este o altă Persoană. Tatăl adică, din veșnicie, s-a divizat în două Persoane, El și Logosul, dar aceasta nu are sens. Logosul este mai degrabă rațiunea de a fi a tuturor lucrurilor decât rațiunea cu care operează Tatăl, Logosul este ”piatra de temelie” a creației este Omul cosmic, prima întrupare a Tatălui, care stă la baza omului pământesc.

    Dacă nu ar fi fost prima întrupare în ceruri nu ar fi fost probabil nici a doua, adică cea de pe pământ și nu ar fi existat Trinitatea. Dacă nu admitem că mai întâi Tatăl s-a întrupat în Hristos cosmic, înseamnă că nu acceptăm că Hristos este veșnic, că El a existat, prin și în Tatăl, dintotdeauna. Fiul cosmic al Tatălui ceresc este Omul cosmic, Hristos, care apoi s-a întrupat în Omul Isus (Iisus) și împreună au realizat unirea a ceea ce este în cer cu ceea ce este pe pământ. Se poate ridica întrebarea de ce îl văd pe Hristos cosmic și ca un Om veșnic și nu doar ca pe un Dumnezeu? Aceasta se întâmplă deoarece Hristos cosmic se deosebește de Tatăl prin Trupul Său ceresc, care îmbracă pe Tatăl, care este Duh. (Ioan 4; 24) Tatăl ceresc este Duh și Hristos pre-existent este și Duh și Trup ceresc. Sunt ambele veșnice sau numai Duhul este veșnic, dar Trupul are un început. Aici puținul text pe care îl oferă evanghelia după Ioan este insuficient pentru a desprinde o concluzie clară.

    "1 La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.

     2 El era la început cu Dumnezeu." (Ioan 1; 1-2)

     

    Dacă Ioan ar fi formulat mai clar principiul a două Persoane divine s-ar fi putut spune mai mult despre acest început. Cu toate acestea, prima întrebare este despre ce început este vorba în acest text? Nu poate fi vorba decât despre începutul creației, dar Ioan nu ne spune ce a fost înainte de acest început. Dumnezeu este veșnic, deci nu are nici un început. A fost Hristos cosmic, dintotdeauna, adică veșnic sau doar de la început, adică înainte de a se începe creația? A afirma că Dumnezeu Tatăl, care este Duh, este veșnic, dar a luat un Trup pentru Sine doar la un moment dat, înainte de a începe creația Sa, este tot una cu a afirma că Spiritul are întâietate asupra oricărei manifestări ale cuplului energie/materie. Dacă susținem că Tatăl, care este Duh, a fost întotdeauna și Trup veșnic, înseamnă că spunem, în același timp că Spiritul își cuplul energie/materie coexistă dintotdeauna. Nu este totuși clară necesitatea diviziunii dintre cele două Persoane divine. Mai mult decât atât, Tatăl, care este Duh îl are alături pe Duhul Sfânt, care este deci tot Duh și pe Hristos veșnic care este și Duh, adică Tatăl care și-a luat pentru Sine un Trup veșnic. Toată această diviziune în Trei Persoane divine ridică multe semne de întrebare și primul este de ce Tatăl care este Duh este dublat de Duhul Sfânt, care este tot Duh? Este Tatăl un Duh sau două? Personal pun accentul pe unicitatea lui Dumnezeu, mult mai mult decât pe diviziunea Sa în Trei Persoane divine, mai ales că în baza textului foarte succint a lui Ioan, de la începutul evangheliei care îi poartă numele, nu se pot genera niște concluzii definitive.

     

    Împărăția cerurilor are materialitate și nu doar spiritualitate, de exemplu în ea există îngeri, cărora nu li se poate refuza și o latură tangibilă, o luminozitate, care presupune o formă și o corporalitate. Dumnezeu Tatăl este Duh, dar despre îngeri nu ni se spune că sunt de asemenea numai duhuri, ei au corporalitate, cel puțin atunci când intră în contact cu oamenii. Este lumina materie sau energie? Lumina nu poate fi considerată materie atâta vreme cât nu are masă, care poate să fie detectată. Lumina este mai degrabă energie, deși nu toată lumea este de acord în această privință. Pot exista corpuri de lumină, formate doar din fotoni? Este Dumnezeu numai lumină sau locuiește doar într-o mare lumină? V.T. ni-l descrie pe Dumnezeu, văzut de profeți cum ar fi Ezechiel, mai degrabă ca o realitate tehnică, înconjurat de ființe cu mai multe laturi și de roți care se ridică de la pământ. Dar este acesta Tatăl? Isus (Iisus) ne-a spus că Tatăl este Duh. Duhurile pot să fie ființe fotonice, de energie, dar orice ar fi, ele au o consistență anume nu sunt doar pură imaginație. În același timp, Hristos a fost dintotdeauna prototipul omului, încă înainte ca omul să existe pe pământ, căci orice întrupare se aseamănă, cel puțin în formă sau determinare bine definită cu omul. Cine este Tatăl ceresc? Cine este Hristos? El este, aș metaforiza, definiția lui Dumnezeu, adică definiția a ceea ce nu poate fi definit decât prin Hristos. Nimeni nu îl cunoaște pe Tatăl decât Fiul, dar Fiul nu poate fi decât Tatăl căci doar Duhul Tatălui poate cunoaște lucrurile Tatălui.

     

    "11 În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, afară de duhul omului care este în el? Tot aşa, nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu, afară de Duhul lui Dumnezeu." (1 Corinteni 2; 11)

     

    Rămâne extrem de confuz un aspect. Cum se poate afirma că numai Duhul Sfânt cunoaște lucrurile Tatălui, dacă este limpede că și Fiul cunoaște lucrurile Tatălui? Iată ce spunea Isus (Iisus):

     

    "27 „Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu; şi nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere." (Matei 11; 27)

     

    Tatăl și Fiul sunt cu adevărat un singur Dumnezeu și nu doi, adică Fiul nu este un Dumnezeu care emană întru-un anumit fel din Tatăl, El este chiar Tatăl, altfel Hristos pre-existent nu este veșnic, ci a apărut la un moment dat. Fiul lui Dumnezeu este Tatăl ceresc, îmbrăcat într-un Trup cosmic și devenit astfel Fiul, nu în esență ci în extensie. Tatăl, care este Duh, nu are o extensie determinată, ocupă infinitul, nu are deci formă sau loc al Său și nu are doar un singur spațiu, dedicat pentru Sine. Dumnezeu este infinit, deci dacă ocupă un spațiu acesta este un spațiu infinit. Dumnezeu nu poate să fie limitat de nimic, adică nu există nimic care să nu fie Dumnezeu, care să aibă un spațiu și care să îl limiteze spațial pe El, aceasta dacă El ocupă un spațiu. Dacă nu ocupă spațiu, atunci Dumnezeu nu există, căci esența Lui este spațiul și nu timpul, cel din urmă văzut de Heidegger ca esență a ființării.  Tatăl ceresc s-a întrupat pe Sine în Om, adică într-o formă, devenită ulterior, prin asemănare, trup omenesc și aceasta înainte de a se întrupa în Omul Isus (Iisus). În momentul în care s-a întrupat în Hristos, în veșnicie, Tatăl a dobândit și o delimitare spațială determinată, rămânând însă, în același timp și Duh. Hristos este Trupul cosmic al tatălui ceresc, este Tatăl întrupat în cosmos. Acesta este începutul creației în timp și spațiu, pregătirea pentru lumea încrustată în materie. Tatăl a îmbrăcat mai întâi ”haina” de Pictor desăvârșit, ca să mă exprim din nou metaforic și apoi a început să ”picteze,” din El însuși, din puterile și luminile Sale, dar în conexiune directă cu universul și cu realitatea creată. Dumnezeu nu ar fi putut crea nimic dacă nu ar fi devenit mai întâi Hristos, căci și-a construit mai întâi propria inimă și propriul Logos, cu care a imaginat lumea.

     

    Omul cosmic este o Ființă veșnică, este Fiul lui Dumnezeu dintotdeauna, este chiar Dumnezeu, este Logosul. Omul cosmic, nemuritor, întruparea Tatălui ceresc, adică Hristos, Fiul lui Dumnezeu din veșnicie, este Creatorul universului și omul pământesc este o reproducere a divinului, o imagine a lui Dumnezeu, pe o altă scară, într-o altă dimensiune, dar având germenele devenirii. Omul pământesc aspiră în mod natural către Dumnezeu-Omul ceresc de care aparține, căci este întocmit după chipul și asemănarea Lui. Oamenii sunt o reflectare imperfectă, în oglindă, a lui Dumnezeu și a îl iubi pe El, însemnă a îl vedea în fiecare ființă umană. Creația omului este o reproducere a divinului și nu doar o încununare a naturalului, prin urmare omul pământesc este din Omul ceresc și trebuie să ajungă la modelul din care a fost luat. Dumnezeu, spre deosebire de un pictor, ca să păstrez termenii metaforei, a creat lucruri vii, a creat speranțe, libertate și o dinamică a vieții la care i-a dat un sens în Hristos cosmic. Dumnezeu dorește să vadă cum poate lutul să se înfășoare în eternitate și a creat ceva de neimaginat și anume o creatură care dorește să se auto-determine spiritual. Dumnezeu a creat pe om în parametrii variabili, lăsând ca omul să dorească să devină altceva decât ceea ce este. Cu toate acestea, pentru această aventură spirituală există un reper și anume întruparea Sa în Fiul cosmic a lui Dumnezeu, în Hristos.

     

    Duhul lui Dumnezeu a existat încă din eternitate în Omul cel veșnic adică în Hristos, dar Duhul Sfânt  este de fapt Tatăl. Dacă nu acceptăm că Dumnezeu s-a întrupat încă din veșnicie și a devenit Hristos, primul Său Fiu, chiar El, atunci nu poate să fie nici o deosebire din veșnicie, între Tatăl și Fiul, căci Tatăl este Duh dar Fiul trebuie să fie și Trup și nu numai Duh, pentru a fi deosebit de Tatăl. Deosebirea nu poate să fie dată de rațiune sau cuvânt, căci Tatăl nu poate fi gândit în nici un moment ca fiind lipsit de rațiune sau cuvânt. Fără rațiune și deci fără cuvânt Tatăl nu putea să îl ”nască” pe Fiul cel veșnic, căci o astfel de naștere presupune scop, finalitate, pe care numai rațiunea și deci cuvântul o poate da. Orice alt Fiu, decât El devenit Fiu, ar fi fost o creație a lui Dumnezeu, dar Hristos pre-existent nu este creat, este Dumnezeu Tatăl întrupat. Numai așa se poate explica unitatea de esență între Tatăl și Fiul, adică ei chiar sunt Unul și nicidecum nu sunt două Persoane diferite. Trinitatea într-o singură Persoană, Trei Persoane într-o singură Personalitate sau într-o singură Persoană, într-un singur Dumnezeu, care este în același timp, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, devine multiplicitate, după ridicarea la ceruri a celor mântuiți sau după învierea lor, în cazul că mai întâi trebuie să treacă pe la judecată. Dumnezeu se poată afla în mai multe ipostaze în același timp, de exemplu în Omul Isus (Iisus), care moare pe cruce, în timp ce Tatăl trăiește veșnic.

     

    Al doilea Adam, Isus (Iisus) este de fapt adevăratul Adam, adică Acela care a fost făcut de Dumnezeu, în mod perfect, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Isus (Iisus) reprezintă chipul lui Dumnezeu, întipărirea slavei Sale, în care locuiește toată Dumnezeirea, deoarece El este întruparea Tatălui, fiind întruparea Fiului etern. (Coloseni 2; 9) Isus (Iisus) pe pământ a fost un Om în care a locuit trupește toată plinătatea Dumnezeirii, așa cum ar trebui să locuiască în fiecare dintre noi. Isus (Iisus) nu a venit pe pământ ca și o excepție, ci cu intenția de a deveni o regulă pentru toți cei mântuiți și pentru cele mântuite. Isus (Iisus) a fost un Om, născut din Dumnezeu și din specia umană, așa cum trebuie să fim, fiecare din noi, nu prin nașterea din Fecioară, ci prin nașterea din nou. (Ioan 3; 3-6) O dată născuți din Dumnezeu, devenim copiii Lui și de asemenea devenim frați și surori cu El. Nu ajunge să credem în Isus (Iisus), trebuie să fim ca și El, născuți din apă și din Duh Sfânt. Fiecare din noi, om pământesc, trebuie să dobândească chipul și imaginea Omului ceresc să fie una cu El. Unirea dintre Omul ceresc, Dumnezeu Tatăl întrupat în Hristos și omul pământesc este drumul care configurează urcușul uman spre înălțimi.

     

    Dacă îl transformăm pe Isus (Iisus) într-un idol și nu îl mai recunoaștem ca pe un om, la fel ca și noi, care ne ajută să ajungem și noi la fel ca și El. Ne ascundem în spatele unei iubirii de Dumnezeu, care nu ne cere nimic concret în afară  de declarații verbale, rugăciune și imnuri de slavă. Din acest considerent multe doctrine și dogme creștine l-au metamorfozat pe Isus (Iisus) în altceva decât într-un Om , în care s-a întrupat, adică a locuit Dumnezeu și l-au transformat într-o ființă supraomenească, oarecum antagonică omului pământesc, neglijând cu desăvârșire latura Sa umană. Dacă Isus (Iisus) s-a înălțat la cer și a devenit o parte a Treimii, este pentru faptul că fiind Om, El a trăit fără păcate pe pământ. Niciodată Omul Isus (Iisus) nu s-ar fi înălțat la cer, dacă nu ar fi fost, mai întâi de toate Om, căci Hristos s-a întrupat într-un Om, care apoi s-a înălțat la cer, fără întrupare nu ar fi existat nici înălțare.  

     

    Isus (Iisus) a fost un Om în esența Sa la fel ca și noi, dar tot în esența Sa la fel ca și Dumnezeu. Ce s-ar putea spune? Esența umană este locuibilă, este permeabilă pentru esența divină, esența umană este pământul fertil în care Dumnezeu se multiplică pe Sine. Multiplicarea lui Dumnezeu iată esența naturii umane. Dumnezeu s-a născut din om și se naște mereu și mereu în oameni și astfel Dumnezeu este o unitate în multiplicitate și nu un Monarh absolut care conduce prin autoritate. Dumnezeu nu conduce pe oameni prin autoritate, ci prin integrare în Sine. Este o metodă mult mai eficientă de a conduce, decât conducerea prin autoritate folosită de Satana și din nefericire și de unii reprezentanți ai Bisericilor instituționale. Hristos nu ne conduce, doar ne iubește, Satana nu ne iubește dar dorește să ne conducă. Dragostea lui Hristos este superioară oricărei autorități.

     

    Dacă lucrurile nu ar sta așa, atunci cum am mai putea să îl folosim pe Hristos ca pe un exemplu de practică de credință, în viețile noastre? Dacă El a fost pe pământ, în primul rând, o Ființă supraomenească și noi nu suntem așa, noi nu o să putem să fim niciodată ca și El, nu avem cum să îl egalăm. Este total greșit, N.T. ne învață să ajungem, încă de pe pământ, ca și Hristos, la înălțimea plinătății staturii Sale, dar Bisericile instituționale ne sugerează că acest lucru nu se poate deoarece El este un unicat, singurul născut din Dumnezeu. Este adevărat că această confuzie este întreținută și de o exprimare nu tocmai clară din evanghelia după Ioan, de la Ioan 1; 14, care contrazice un text aflat două versete înaintea lui și anume Ioan 1; 12, 13. Să comparăm cele două texte:

     

    "12 Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu;

     13 născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.

     14 Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava Singurului născut din Tatăl. –"

     

    Cele două texte, versetele 12 și 13, pe de o parte și versetul 14, pe de altă parte se contrazic, în mod evident între ele. Versetele 12 și 13 vorbesc despre mai mulți care sunt născuți din Dumnezeu, dar versetul 14 vorbește despre Singurul născut din Tatăl. Oricum am lua cele două aspecte se contrazic, căci nașterea din Duh, despre care vorbește și Ioan 3; 3-6, nu este numai aceea care s-a făcut prin nașterea din Fecioară, ci și aceea care se face prin nașterea din nou, a fiecărui credincios în parte. Dacă cele două nașteri din Duh nu sunt echivalente ca valoare, dacă există vre-o deosebire între ele și acestea nu ar putea duce la același rezultat, atunci Creștinismul își pierde coerența căci ne cere să fim ca și Isus (Iisus), dar fără să fim născuți în același mod ca și El, adică fără să avem același potențial. Cu toate acestea, chiar dacă nu am fost toți născuți la fel ca și Isus (Iisus) din Fecioară, dar suferim totuși un proces similar de renaștere, care ne duce la același rezultat, ulterior nașterii noastre biologice, lucrurile se egalizează și nu există nici o diferențiere majoră care să ne împiedice să devenim la fel ca și El. (2 Corinteni 3; 18; 1 Ioan 3, 2) 

     

    În cele de mai sus am evidențiat o disonanță care apare în scrierile N.T. Pe de o parte, ni se cere să devenim ca și Isus (Iisus) și chiar El ne cere acest lucru și ne spune că acesta este semnul de a fi ucenicii Lui, dar pe de altă parte Isus (Iisus) Omul este singularizat prin doctrinele și dogmele creștine, ceea ce face ca folosirea Lui ca și model să pară cu totul nepractică. El este prezentat ca fiind deasupra noastră, obiectul adorației noastre, ne spun Bisericile instituționale, dar noi suntem niște ființe slabe și pline de păcat. Este o manipulare și nimic altceva. Isus (Iisus) ne-a spus să îndrăznim căci El a biruit lumea și, prin urmare, rezultă că și noi putem să o biruim și să fim ca și El. (Ioan 16; 33) Isus (Iisus) este în primul rând modelul nostru de credință și de relație dintre om și Tatăl ceresc și nu mai după aceea un instrument pe care îl folosește Tatăl, pentru mântuirea noastră.

     

    În fond, satisfacerea dreptății lui Dumnezeu, prin moartea lui Isus (Iisus) pe cruce, este în primul rând preocuparea lui Dumnezeu, căci El are nevoie de această satisfacție și noi cuprindem prea puțin această realitate. Pe de altă parte, a ajunge ca și Hristos este în primul rând problema noastră, deci, pentru noi, cea mai importantă calitate a lui Isus (Iisus) este aceea de exemplu personal pentru noi, de relație exemplară între un om și Tatăl ceresc. Relația dintre Tatăl și noi ar trebui să fie ca și relația dintre Isus (Iisus) și Tatăl. Cred că aceasta ne învață, în primul rând, scrierile N.T. Isus (Iisus) ne ajută să intrăm într-o astfel de relație cu Tatăl, dar El nu suplinește o astfel de relație pentru noi. Fiecare din noi trebuie să aibă credința lui Isus (Iisus) și nu doar credința în El. (Apocalipsa 14; 12) Dacă Hristos și Tatăl sunt un singur Dumnezeu, atunci relația cu Tatăl este identică cu relația pe care o avem cu Hristos. În relația dintre noi și Tatăl, Hristos este și reprezentant al Tatălui și reprezentantul nostru, în egală măsură.

     

    Nu trebuie să îl confundăm pe Omul Isus (Iisus) cu Hristos cosmic. Ei sunt pe deplin uniți, dar Omul Isus (Iisus) își păstrează identitatea Sa ca Om și numai astfel poate fi un Mijlocitor pentru noi. Hristos cosmic, adică Tatăl ceresc are doar natură divină, pe când Omul Isus (Iisus) are și natură umană. Prin Isus (Iisus) omul a intrat în  Trinitatea divină, care conține ea însăși o singură Personalitate în Trei ipostaze, dar având două naturi, iar natura umană este transfigurată fără să își piardă valoarea. Dacă nu am admite acest adevăr, atunci înseamnă că umanitatea lui Isus (Iisus) s-ar pierde undeva pe parcurs și că El a devenit din Om Dumnezeu și identic cu Hristos cosmic, de la care a plecat. În felul acesta nu ar mai exista nici o urmă din Omul mântuit în Dumnezeu și aceasta ar fi o anihilare a umanității. Acesta nu este însă modul corect  de înțelegere a Creștinismului. În realitate, Dumnezeu s-a îmbogățit prin Om, căci Omul a devenit o parte a divinității. Omul nu rămâne exterior lui Dumnezeu, intră înăuntrul Lui, devine o parte din El. O dată cu Omul Isus (Iisus), toți aceia și acelea care au crezut , cred și vor crede în El și au fost, sunt sau vor fi schimbați prin nașterea din nou sunt fii și fiicele lui Dumnezeu, copii ai Lui și una cu El. (Ioan 1; 12)

     

    Nimic nu ne împiedică să mergem pe urmele lui Isus (Iisus), așa ne spune El și să facem lucruri chiar mai mari decât a făcut El. (Ioan 14; 12) Cu toate acestea nimeni, niciodată nu a făcut lucruri mai mari decât Isus (Iisus) pe pământ. De ce? Pentru că suntem învățați greșit, pentru că, în loc să fim învățați că noi suntem la fel ca și Omul Isus (Iisus), născuți nu doar din carne dar și din apă și Duhul Sfânt, adică născuți din nou, prin urmare, că noi prin nașterea din nou, devenim la fel ca și El, în toate lucrurile, suntem învățați diferit. Bisericile instituționale au inventat o doctrină falsă prin care Isus (Iisus) a fost scos din rândul oamenilor și transformat în Fiul unic al lui Dumnezeu. Aceasta creează o contradicție fundamentală în cadrul Creștinismului, foarte greu de reconciliat, pe baza doctrinelor și dogmelor instituțiilor bisericești. Ori Hristos este singurul născut din Dumnezeu, ori noi toți trebuie să fim născuți din Tatăl și să devenim fii și fiicele Sale? Dumnezeu a avut un singur Fiu numai până la Hristos, dar după El, Tatăl are o multitudine de fii și fiice, câștigați prin jertfa Tatălui pe cruce. Dacă Isus (Iisus) ca om a fost, în același timp și Fiul lui Dumnezeu și noi ca și oameni trebuie să devenim fii și fiicele Lui, căci la aceasta am fost chemați și nicidecum nu am fost invitați doar să rămânem pentru totdeauna candidați la o mântuire incertă.

     

    Isus (Iisus) a spus că de câte ori vom face o faptă bună unei semen al nostru, de fapt adresăm această faptă bună chiar Lui. (Matei 25; 40) Prin urmare, bazat pe acest text și pe altele, se poate spune că a îl iubi pe Isus (Iisus) înseamnă să îi iubim pe oamenii în care locuiește El și pe oameni în general, căci El se află în oamenii pe care îi iubim și când îi iubim pe ei, îl iubim de fapt pe El. Aici este cheia Creștinismului, multă lume se laudă cu faptul că îl iubește pe Isus (Iisus), dar pe oameni nu îi iubește și aceasta este o anomalie și un simptom al oamenilor așa zis religioși. Sunt gata să își ”dea viața” pentru Hristos, atunci când se află și un interes instituțional sau doctrinar în aceea situație, dar sunt în general indiferenți față de semenii lor. Este mai ușor să iubești întreaga umanitate, în abstract, decât pe un singur om concret, cu toate defectele și nerealizările sale. De fapt, apostolul Ioan ne spune că acela și bineînțeles aceea, care spune că îl iubește pe Dumnezeu, dar pe oameni nu îi iubește, în realitate minte, adică nu îl iubește nici pe El. (1 Ioan 4; 20)

     

    Adevăratul Creștinism presupune să nu facem nici un fel de diferențiere între dragostea pentru Hristos și dragostea pentru oameni, deoarece El a fost și Om. Cele două porunci ale iubirii de Dumnezeu și iubirii față de oameni sunt la fel, sunt legate între ele și au aceeași valoare. (Matei 22; 37-40) De ce să îl iubim mai mult pe Hristos decât pe oameni? Oare nu prin Hristos vine mântuirea noastră? Bineînțeles că da. Aparent, dacă așa stau lucrurile, atunci înseamnă că trebuie să îl iubim mai mult pe Hristos, deoarece El ne-a dat mai mult, decât oricare alt om. În cazul acesta, înseamnă că îl iubim pe Hristos din interes, pentru un motiv determinat și nu pentru că am devenit persoane iubitoare, după modelul Lui. El ne-a iubit pe noi fără un interes, fără să fim Dumnezeu, atât de mult încât și-a dat viața pentru noi. De fapt, a îl iubi pe Dumnezeu înseamnă în primul rând a îi iubi pe oameni, în egală măsură, căci El s-a întrupat într-un om și omul este imaginea lui Dumnezeu, singura valabilă pe care o avem la dispoziție. Cred că N.T tocmai acest lucru încearcă să ne facem să înțelegem, dar acest principiu fundamental este pervertit de doctrinele și dogmele instituțiilor bisericești.

     

    Care este maniera de manipulare, practicată de Bisericile instituționale? Ele l-au scos pe Hristos din mijlocul nostru, l-au singularizat și ne spun că El are merite la fel ca nimeni altul, în ceea ce ne privește. Asta este o eroare care contrazice învățăturile lui Isus (Iisus). Noi nu îl iubim pe Isus (Iisus) pentru meritele Sale deoarece nici El nu ne iubește pentru meritele noastre, în fața Lui. Nu îl iubim pe Isus (Iisus) pentru ceea ce a făcut pentru noi, ca o obligație sau ca o recompensă, din partea noastră, îl iubim pentru ceea ce este, pentru felul Lui de a fi, pentru ceea ce reprezintă, pentru valorile pe care le subsumează, pentru Modelul și Calea care este. Dacă îl iubim pe Hristos necondiționat, pentru valorile pe care le reprezintă, pentru că El este gata să se sacrifice pentru noi și este un Creator și nu un distrugător, atunci relația noastră cu El va fi una complexă și nu doar că vom aștepta înțelegere din partea Lui, dar îl vom înțelege și noi pe El și vom avea aceeași răbdare cu El pe care o are și el cu noi. Îl vom vedea întrupat în toți oamenii în care locuiește El și îi vom iubi pe aceștia la fel cum îl iubim pe El. Relația noastră cu Hristos va dobândi o consistență specială, va deveni una bazată pe dragoste, dar și pe echitate.

     

  • Înapoi la pagina de cuprins al mesajelor