26 Oct.
2012

Isus (Iisus) şi instituţiile bisericeşti

  

 

Nu am găsit nicăieri în Biblie demonstraţia faptului că Isus (Iisus) a dorit să iniţieze o instituţie bisericească, o organizaţie stabilă pe care să o numească Biserica Sa. Isus (Iisus) a dorit şi doreşte să aducă Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Tot El a spus că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul nostru. (Luca 17; 21) Adică Împărăţia lui Dumnezeu nu se manifestă într-o Biserică instituţională sau alta, ci înăuntru fiinţelor celor credincioşi. Dacă noi, fiecare din noi constituim împreună Biserica lui Cristos, o parte importantă din Împărăţia lui Dumnezeu, ce sunt instituţiile bisericeşti şi ce rol au ele? Bisericile instituţionale nu reprezintă Împărăţia lui Dumnezeu, ci doar o formă de organizare a celor păcătoşi în vederea pregătirii lor pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Când Isus (Iisus) a spus că îşi va clădi Biserica Sa El nu s-a referit la clădiri legate prin mortar, sau alte structuri materiale, nici la organizaţii religioase, ci s-a referit la o construcţie spirituală, adică o suprastructură în care legăturile dintre entităţi sunt asigurate de relaţii spirituale. Din punct de vedere a ceea ce este aparent şi observabil, fiecare credincios născut din nou, reprezintă partea vizibilă a Bisericii unice, invizibile, adică a Bisericii celor născuţi din Dumnezeu.

Partea vizibilă a adevăratei Biserici a lui Dumnezeu nu este reprezentată de instituţiile bisericeşti, ci de indivizii credincioşi, care sunt născuţi din nou, de fiecare din aceştia în parte şi de asemenea tot de către ei, atunci când sunt împreună. Sistemele bisericeşti organizate, în sine şi prin natura lor nu îl reprezintă pe Dumnezeu, ci ele sunt chiar opusul a ceea ce înseamnă El. Dumnezeu nu înseamnă ierarhie bazată pe autoritate umană, ci anti-ierarhie bazată pe dragostea spirituală. Cel care iubeşte îl priveşte pe cel iubit mai presus decât pe sine însuşi. (Filipeni 2; 3-5) Acesta era gândul care era şi în Cristos Isus (Iisus). Aceasta este anti-ierarhia creştină şi aceasta nu are nimic a face, decât desigur, ca element de opoziţie, cu ierarhia şi autoritatea care se practică în instituţiile bisericeşti. Biserică vizibilă, sau locală, în înţelesul dat de Isus (Iisus), reprezintă adunarea a doi, sau trei oameni, în numele Său. Biserica invizibilă, spirituală însă înseamnă toţi Creştinii născuţi din nou, din toate timpurile, legaţi între ei, prin legătura Duhului Sfânt.

Denominaţiunile creştine, pe care le cunoaştem, nu reprezintă partea vizibilă a Bisericii unice, invizibile, ci ele sunt doar colectivităţii umane, constituite în numele lui Dumnezeu. Ele sunt necesare, deoarece sunt o formă de socializare creştină şi funcţiile lor nu trebuiesc minimalizate sau dispreţuite. Ele au însă o latură negativă, autoritatea impusă în probleme spirituale şi judecarea conştiinţelor celor credincioşi pentru opţiunile lor spirituale. Cenzura spirituală şi dictatura spirituală nu sunt apanajul adevăratei Biserici a lui Dumnezeu, ci a Bisericilor instituţionale, adică a tuturor confesiunilor creştine cunoscute. Această trăsătură este mai accentuată la unele şi mai puţin accentuată la altele. Eu nu sunt adeptul unui Creştinism izolaţionist, în care Creştinii sunt văzuţi ca şi atomi izolaţi, fără legătură între ei. O legătură autentică între Creştini este însă una spirituală, prin Duhul Sfânt şi nu una organizatorică, în cadrul unei instituţii bisericeşti. Amândouă, cele două relaţii pot convieţui, dar o relaţie pur instituţională, între cei credincioşii, nu îi leagă pe aceştia în unitatea pe care o presupune adevărata Biserică a lui Dumnezeu.

Este bine să existe colectivităţi creştine care să îi sprijine pe membrii lor, în toate privinţele. Eu sunt însă cu totul împotriva unei autorităţi spirituale, pe care diverse colectivităţi creştine să o impună asupra membrilor lor. Autoritatea în probleme spirituale o deţine numai Dumnezeu şi El o exercită ca un Tată, nu ca şi un conducător de Biserică instituţională. Fiecare Creştin are dreptul şi obligaţia să creadă numai ceea ce îi permite conştiinţa sa să creadă şi nimeni, pe acest pământ, absolut nimeni, nu are dreptul să îl sau să o condamne pentru ceea ce crede. Oamenii nu trebuie să fie obligaţi să creadă despre Dumnezeu ceea ce vor Bisericile instituţionale, ca ei să creadă. Acestea din urmă şi-au construit fiecare doctrinele lor, care de regulă sunt în opoziţie cu doctrinele altor Biserici instituţionale.    

Isus (Iisus) a avut o reacţie de ostilitate faţă de religia instituţională, El nu a respins ordinea socială dar a respins autoritatea preoţilor asupra Sa. A respins stricteţea şi legalismul religios care tindea să sufoce spiritualitatea din om. A propovăduit iertarea, adică o nouă şansă pentru cel care greşeşte. Nu a organizat în nici un fel pe ucenicii Săi, ca pe o organizaţie, cu toate că a prevăzut distrugerea Templului evreiesc şi deci dispariţia vechii ordini. Fiecare credincios urma să fie condus individual de către Duhul Sfânt şi nu prin intermediul unei organizaţii numite Biserică. Apostolii nu l-au înţeles prea bine pe Isus (Iisus), atunci când a fost cu ei pe pământ şi au putut să îl înţeleagă numai după ce a înviat din morţi şi mai ales după ce au primit Duhul Sfânt. Biserica este Biserica Duhului Sfânt, adică din ea fac parte toţi aceea care sunt conduşi personal, în viaţa lor de către Dumnezeu. Numai aceea fac parte din adevărata Biserică a lui Dumnezeu, deci intrarea în Adevărata Biserică a lui Dumnezeu nu se face prin botezul în apă, ci prin naşterea din nou. (Ioan 3; 3-6) Intrarea în adevărata Biserică a lui Dumnezeu şi intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu coincid. Care este diferenţa dintre cele două. Împărăţia lui Dumnezeu este tot cosmosul, asupra căruia are autoritate Dumnezeu şi adevărata Biserică a lui Dumnezeu este formată din toţi oamenii, care sunt cunoscuţi de Dumnezeu, încă înainte de întemeierea lumii şi care sunt născuţi din Dumnezeu şi au dreptul să îl numească pe El cu apelativul Tată. Pe lângă copii lui Dumnezeu, care formează Biserica Sa mai există alte fiinţe create, cum ar fi de exemplu îngerii. Aceştia din urmă nu fac parte din Biserica lui Dumnezeu, dar fac parte din Împărăţia lui Dumnezeu. Instituţiile bisericeşti, în calitatea lor de organizaţii religioase nu fac în totalitate parte nici din adevărata Biserică a lui Dumnezeu şi nici din Împărăţia lui Dumnezeu, deoarece în interiorul lor se exercită, de cele mai multe ori, o autoritate umană instituţională, care nu vine de al Dumnezeu. Oamenii, în numele lui Dumnezeu şi nu direct El, prin Duhul Sfânt, conduc Bisericile instituţionale şi fac acest lucru, urmărind în primul rând interese instituţionale. Pomul se cunoaşte după roade şi dacă ar conduce Dumnezeu cu adevărat instituţiile bisericeşti s-ar vedea mai puţină luptă pentru putere, în interiorul lor şi mai multe roade spirituale. Bisericile instituţionale sunt oglinda lumii în care trăim, nu sunt oglinda lui Dumnezeu. În epistola către Laodicea, Dumnezeu afirmă că „le va vărsa din gura Sa. (Apocalipsa lui Ioan 3; 16)  

Isus (Iisus) nu a intenţionat să constituie o organizaţie religioasă, închisă care să facă implozie, ci a avut ca intenţie ca evanghelia Sa să fie dusă până la capătul pământului, de către ucenicii Săi. Modelul pe care Isus (Iisus) l-a avut în vedere nu a fost nicidecum constituirea unor adunări creştine închise, ci modelul ucenicilor, care să se asocieze liber. Adică ucenicii lui Isus (Iisus) urmau să facă la rândul lor alţi ucenici şi cei care erau umpluţi cu Duhul Sfânt, urmau să ducă credinţa creştină până la capătul pământului. Biserica în viziunea lui Isus (Iisus) nu era un grup de credincioşi, organizaţi între ei, ci totalitatea tuturor celor cu adevărat credincioşi din toate timpurile, fără bariere doctrinale între ei. Toate Bisericile locale, în viziunea lui Isus (Iisus), urmau să aibă aceeaşi doctrină, adică nici o doctrină obligatorie, deoarece ele urmau să fie conduse direct de El, prin Duhul Sfânt. Numai că Isus (Iisus) nu este un Dumnezeu al organizaţiilor religioase, ci al spiritelor oamenilor şi de aceea El nu urma să conducă organizaţii, ci persoane, indivizi, care să fie mântuiţi. Dumnezeu nu se adresează maselor, ci indivizilor şi de aceea El nu este conducătorul unor mari structuri religioase, ci este Tatăl celor care s-au născut din El.            

Asociaţiile de credincioşi, în vremea apostolilor, nu erau Biserici, în înţelesul care se acordă astăzi acestui termen, ci erau adunări creştine libere. Acestea nu erau organizate în supra-structuri, adică confesiunile creştine din zilele noastre. Adunările creştine locale erau şi sunt Biserici instituţionale, adică organizate în jurul unui set de reguli obligatorii şi specifice şi care urmează să fie impuse membrilor acelor adunări. Adevărata Biserică a lui Dumnezeu, adică Trupul unic a lui Cristos, ne divizat are două dimensiuni. Are o parte vizibilă, care se regăseşte parţial în Bisericile locale, sau instituţionale şi o parte ne văzută care este partea cea mai importantă şi care se află în om. Partea vizibilă a Bisericii invizibile sunt indivizii care practică învăţătura creştină şi din care, cei mai mulţi, sunt şi membrii, cel puţin în momentul de faţă, al unor Biserici instituţionale. Nu trebuie făcută confuzie între Biserica Spirituală unică şi Bisericile instituţionale. Bisericile instituţionale sunt organizaţii umane, constituite de cei care formal mărturisesc credinţa în Dumnezeu, dar Biserica Spirituală Unică este un organism divin constituit de către Dumnezeu. Bisericile locale sunt constituite pe criteriul apartenenţei la aceeaşi regiune geografică dar Biserica Spirituală Unică  este constituită pe baza credinţei în Cristos, manifestată de cei Aleşi, încă înainte de întemeierea lumii.

Nu este Petru piatra de temelie a Bisericii, ci Duhul Sfânt care l-a animat pe Petru atunci când a spus: Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu. Organizarea Bisericii în apostoli, proroci, ş.a.m.d., se adresează la Biserica Spirituală Unică, în care toate aceste misiuni sunt distribuite între credincioşi. Acestea nu sunt ‚funcţii’ în adevărata Biserică a lui Dumnezeu, ci sunt darurile Duhului Sfânt. Nimeni nu are nici o funcţie ierarhică în adevărata Biserică a lui Dumnezeu, alta decât aceea de frate şi soră. Darurile şi roadele Duhului Sfânt sunt distribuite de Dumnezeu în Biserica Sa spirituală şi cei care le primesc se află, de cele mai multe ori, în diverse Biserici locale, instituţionale, dar şi în afara lor.

Singura Biserică universală este Biserica Spirituală Unică şi toate celelalte Biserici instituţionale sunt Biserici instituţionale locale, deoarece specificitatea modului lor de practicare a Creştinismului le face să fie divizate între ele. Toate instituţiile bisericeşti au propriile lor tradiţii, fie că recunosc, fie că nu recunosc acest lucru. Prin tradiţii înţeleg un set de reguli, stabilite de fondatorii acestor Biserici instituţionale, care s-au păstrat constant în timp. Aceste tradiţii se referă la modul cum fondatorii Bisericilor instituţionale au înţeles practicarea ritualurilor creştine. De exemplu, unele Biserici instituţionale practică botezul în apă al copiilor, dar altele numai al maturilor. Unele înţeleg Eucharistul sau Cina, ca pe o transsubstanţiere, dar altele o înţeleg doar ca o aducere aminte a sacrificiului lui Isus (Iisus). Atitudinea faţă de simbolurile Creştinismului, cum ar fi: crucea, icoanele, statuile, etc. Toate Bisericile instituţionale susţin că se bazează pe Biblie, dar în realitate toate se fundamentează pe interpretări ale Bibliei, interpretări transformate în tradiţii.

Biserica Spirituală Unică, ca şi organism divin, este singura care nu are propriile ei tradiţii, deoarece nu are un mod specific, obligatoriu în care se practică ritualurile creştine. În această Biserică Spirituală Unică se regăsesc credincioşi care practică Creştinismul în tradiţii diferite şi acest lucru nu îi împiedică să fie, în mod egal, acceptabili în faţa lui Dumnezeu. Tradiţiile  nu îi separă pe oameni de Dumnezeu, îi separă doar unii de alţii. Biserica este o realitate spirituală, cosmică şi nici de cum o instituţie sau organizaţie omenească. De ce cosmică? Pentru că cei mântuiţi au existat încă înainte de întemeierea lumii, în planul lui Dumnezeu.

Cine l-a răstignit pe Isus (Iisus)? Răspunsul simplu este că Isus (Iisus) a fost răstignit de religia instituţională iudaică, prin mâna Romanilor şi aceasta deoarece felul Lui direct de a se exprima şi acţiunile Sale puneau în pericol aceste structuri religioase, bine stabilite. Dar ce anume, din conţinutul învăţăturilor lui Isus (Iisus) l-i s-a părut periculos acestor instituţii şi organizaţii religioase. În primul rând Isus (Iisus) a atacat obiceiurile şi tradiţiile lor şi în al doilea rând a îndrăznit să se numească pe Sine Fiul lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Isus (Iisus) a atacat regulile, normele instituţionale, din perspectiva unei spiritualităţi descătuşate de părerile omeneşti şi în care eforturile de reprezentare umane tindeau să obtureze viaţa spirituală.

Multora nu li se pare prea mare lucru şi deloc importante aceste obiceiuri şi păreri, care au determinat moartea lui Isus (Iisus). Până la urmă, spun unii, ce contează aşa de mult dacă nişte oameni, din râvna lor pentru Dumnezeu au exagerat un pic cerinţele Sale şi au denaturat un pic principiile lui Dumnezeu. În fapt Dumnezeu este oricum sever, deci un pic de severitate în plus nu strică. Nu este de loc aşa, iar dovada este chiar Isus (Iisus). Toate aceste exagerări şi denaturări au fost suficiente ca să îi pună pe Evrei în imposibilitatea de a îl recunoaşte pe Dumnezeu, atunci când El a venit pe pământ. Paradoxal nu! Isus (Iisus) a dat regulile, pe care Evreii pretindeau că le respectă şi atunci când a venit în Persoană Cel care a stabilit respectivele principii adică personificarea acelor reguli şi principii, ei l-au răstignit. De ce? Pentru că ei respectau forma regulilor şi a principiilor, dar nu înţelegeau, sau nu vroiau să înţeleagă, esenţa, conţinutul spiritual al acelor principii. Evreii erau literalişti, legalişti, respectau litera care omoară dar nu aveau Duhul care dă viaţă. Aşa sunt şi cei mai mulţi Creştini, din zilele noastre.

Ce caracteristici aveau instituţiile religioase evreieşti? În principal ele erau stabilite ierarhic, aveau un organ colectiv de conducere, adică Sanhedrin, compus din 70 de bărbaţi şi Marele Preot. Ele aveau o mare autoritate spirituală şi probabil indirect şi o autoritate seculară asupra membrilor acelei religii. Aceste caracteristici îmi aduc aminte de aceleaşi trăsături specifice pe care le înglobează şi Bisericile instituţionale, din zilele noastre. Au în fruntea lor, preoţi şi chiar şi un „Mare Preot,” un comitet de conducere şi stabilesc ce trebuie să creadă Creştinii, în mod obligatoriu, din punctul de vedere al spiritualităţii lor. Bisericile instituţionale de astăzi nu se deosebesc prea mult de Sinagogile evreieşti, din punctul de vedere al exercitării autorităţii lor. Ceea ce diferă este mai mult forma, adică în aceste Biserici instituţionale se vorbeşte şi despre Isus (Iisus) şi apostolii Săi. Se poate susţine că din punct de vedere instituţional nu există nici o diferenţă semnificativă între instituţia religioasă evreiască şi cele creştine. Există diferenţe de formă, dar nu de fond, continuă să existe aceeaşi autoritate impusă, aceeaşi ipocrizie a sistemului, aceeaşi sete de putere, aceleaşi interese de conservare instituţională.

Mi se pare o contradicţie fundamentală faptul că Bisericile instituţionale de astăzi, care se numesc creştine se aseamănă, atât de mult cu instituţiile religioase evreieşti, care l-au răstignit pe Isus (Iisus), dar pe de altă parte ele susţin că fac voia lui Dumnezeu. Cristos s-a ridicat împotriva sistemului religios şi ce s-a ales de eforturile Sale? În urma Sa şi în numele Său s-a creat un sistem religios chiar mai puternic decât cel împotriva căruia s-a ridicat El. A fost aceasta intenţia Sa? A vrut Isus (Iisus) să construiască o instituţie puternică, pe care să o numească Biserică? Nicidecum. Isus (Iisus), în timpul vieţii Sale pe pământ a propovăduit Împărăţia lui Dumnezeu şi nu Bisericile instituţionale. Din acest motiv, ceea ce se vede astăzi, în interiorul religiei organizate, nu seamănă de loc cu intenţiile Lui Isus (Iisus). Nu se vede dăruirea şi sacrificiul de care a vorbit El, iar Creştinii  nu se recunosc unii pe alţii prin dragostea pe care o au unii pentru alţii, ci prin etichete, cum ar fi Ortodox, Romano Catolic, Baptist, Evanghelist, Penticostal, etc.

Haideţi să luăm împreună câteva exemple de texte, din care rezultă că Isus (Iisus) a vorbit de Împărăţia lui Dumnezeu şi nu despre instituţii bisericeşti. (Matei 4; 23; 5; 10)  Avem zeci de astfel de exemple în N.T. Cu toate acestea Isus (Iisus) vorbeşte o singură dată de Biserică. ( Matei 16; 17-18) La prima vedere s-ar părea că Petru este piatra pe care stă Biserica, dar nu este deloc aşa. Acest text este folosit foarte mult pentru a face demonstraţia că adevărata Biserică a lui Dumnezeu este Biserica care îşi are sediul în Roma, deoarece apostolul Petru şi-a desfăşurat acolo activitatea sa şi a fost primul Papă al Creştinătăţii. În realitate eu contrazic această opinie bazându- mă pe multe alte texte biblice şi nu   doar pe unul singur. Piatra pe care este zidită Biserica este Isus (Iisus) şi nu Petru. (Efeseni 2; 20-22)

Petru este doar una dintre pietre, dar ‚piatra’ din capul unghiului, piatra de fundament nu este Petru ci este Isus (Iisus). Dacă Petru este piatra de temelie a Bisericii atunci Biserica este o instituţie religioasă, deoarece Petru este primul Papă şi deci primul care stă la baza instituţiei bisericii. Dacă Isus (Iisus) este ‚piatra’ pe care stă Biserica, atunci aceasta nu este o instituţie bisericească sau alta, ci este trupul Său unic, este Biserica Spirituală Unică. Ca să înţelegem bine ceea ce a vrut Isus (Iisus) să îi spună cu adevărat lui Petru, atunci când i-a comunicat că el este piatra pe care Cristos îşi va zidi Biserica trebuie să avem în vedere chiar cuvintele lui Petru.

„Apropiaţi-vă de El, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu. Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus (Iisus) Cristos. Căci este scris în Scriptură: <<Iată că pun în Sion o piatră din capul unghiului, aleasă, scumpă; şi cine se încrede în El, nu va fi dat de ruşine>>.” (1Petru 2; 4-6)

Paradoxal dar chiar Petru ne spune că nu este el piatra pe care este clădită Biserica, că de fapt Cristos este această piatră, iar el, Petru, nu este decât una dintre multele pietre vii, care alcătuiesc casa duhovnicească a lui Dumnezeu. Casa aceasta duhovnicească este adevărata Biserică a lui Dumnezeu şi nu sunt mai multe case duhovniceşti, un întreg cartier, aşa cum sunt Bisericile instituţionale, este deci o singură casă duhovnicească construită din pietre vii, adică din credincioşii regeneraţi spiritual.

În 1Corinteni 3; 9-11, apostolul Pavel spune despre apostoli şi despre Creştini: „Căci noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu. Voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu. După harul lui Dumnezeu, care mi-a fost dat, eu, ca un meşter-zidar înţelept, am pus temelia şi un altul clădeşte deasupra. Dar fiecare să ia bine seama cum clădeşte deasupra. Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă şi care este Isus (Iisus) Hristos.” Nu trebuie să uităm niciodată că Domnul Isus (Iisus), o Persoană, este temelia, şi aceasta înseamnă că nimeni altcineva, nici măcar Petru, nu este piatra pe care este zidită Biserica.

„Astfel dar, după cum aţi primit pe Cristos Isus (Iisus), Domnul, aşa să şi umblaţi în El, fiind înrădăcinaţi şi zidiţi în El, întăriţi prin credinţă, după învăţăturile care v-au fost date şi sporind în ea cu mulţumiri către Dumnezeu.” (Coloseni 2; 6-7). 

Iată ce le spune Isus (Iisus) la conducătorii religioşi din timpul vieţii Lui pământeşti în Matei 21:42: „N-aţi citit niciodată în Scripturi că: „Piatra pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului; Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri?” În mod asemănător şi Pavel declară despre Creştinii dintre naţiuni în Efeseni:

„Aşa dar, voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus (Iisus) Hristos. În El toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un Templu Sfânt în Domnul. Şi prin El şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un lăcaş al lui Dumnezeu, prin Duhul.” (Efeseni 2; 19-22)

   Există un singur Templu sfânt, nu mai multe, deci mulţimea de Biserici instituţionale nu sunt Templul sfânt a lui Dumnezeu. Biblia nu ne vorbeşte de mai multe Biserici, mai multe Temple sfinte, ci doar de unul singur, despre Biserica Spirituală Unică. Toţi cei credincioşi sunt Templul sfânt a lui Dumnezeu şi sunt legaţi unii cu ceilalţi printr-o legătură spirituală, duhovnicească şi nu printr-o legătură instituţională, religioasă. Fiecare dintre cei regeneraţi spiritual, prin aceea că sunt născuţi din Dumnezeu, sunt Templul lui Dumnezeu, deoarece sunt Templul Duhului Sfânt, deci Templul unic, Biserica celor Aleşi este formată din Temple umane, din indivizi şi nu din instituţii bisericeşti. 

   Cum trebuie citit textul care stabileşte că Petru este piatra care stă la temelia Bisericii? Trebuie citit că cei care sunt în Spiritul în care era Petru, nu în carnea şi sângele lui, aceia sunt temelia şi conţinutul adevăratei Biserici a lui Dumnezeu. Petru nu a fost altceva decât o piatră vie printre multe alte pietre vii şi nicidecum ‚piatra’ pe care este zidită Biserica.

„<<Dar voi,>> le-a zis El, <<cine ziceţi că sunt?>> Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: „Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu>>!” Isus (Iisus) a luat din nou cuvântul şi i-a zis: <<Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri. Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui. Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ, va fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat în ceruri>>.” (Matei 16; 15-19)

După numai câteva versete însă, în aceeaşi evanghelie după Matei, atunci când Petru a încercat să intervină în planurile lui Isus (Iisus) şi să îl împiedice să îşi ducă la îndeplinire aceste planuri el a primit o replică usturătoare din partea lui Cristos:

„Dar Isus (Iisus) S-a întors şi a zis lui Petru: <<Înapoia Mea Satano: tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor>>.” (Matei; 16; 23)

Piatra pe care urma să fie zidită Biserica a devenit dintr-o dată o piatră de poticnire pentru Isus (Iisus). De ce? Cum se explică o schimbare atât de bruscă în atitudinea Lui? Petru a fost acceptabil înaintea lui Isus (Iisus) numai atunci când declaraţia sa a fost inspirată de Dumnezeu, atunci când nu carne şi sângele i-a descoperit cine era El, dar nu a mai fost acceptabil când a început să fixeze reguli omeneşti, în ceea ce privea planul lui Dumnezeu. Exact aşa s-a întâmplat şi cu instituţiile bisericeşti. În momentul în care acestea au început să îşi facă propriile lor planuri, să se transforme în scopuri în sine, cu propriile interese, acestea au devenit şi sunt o piatră de poticnire pentru Isus (Iisus) şi pentru cei care vor să îl urmeze în mod sincer pe El.

Ce funcţie a avut deci Petru? El a fost o piatră vie printre multele pietre vii, care sunt Creştinii născuţi din nou. A fost şi apostol printre mulţii apostoli, care pe lângă cei 12 apostoli, care au fost împreună cu Cristos au contribuit la transmiterea mesajelor lui Dumnezeu. Cuvântul apostol vine din limba greacă şi înseamnă trimis, în cazul nostru înseamnă trimis de Dumnezeu. Toţi cei cu adevărat trimişi de Dumnezeu sunt apostolii Săi. Acesta nu este un titlu cu care să se mândrească cineva, ci este o responsabilitate care atârnă pe umerii tuturor celor credincioşi. Toţi suntem trimişi de Dumnezeu ca să transmitem mai departe mesajul Său. Cuvântul apostol deci are un înţeles restrâns, care se rezumă la cei 12 apostoli, ucenicii care au fost cu Isus (Iisus), cât acesta a fost pe pământ şi un sens larg care îi include pe toţi Creştinii care au avut un mesaj important de comunicat umanităţii. Apostolii şi prorocii, dar şi toţi ceilalţi creştini născuţi din nou,  sunt temelia şi zidurile adevăratei Biserici a lui Dumnezeu. Petru face parte, alături de Ioan, de Iacov, de Pavel şi alţi apostoli din temelia Bisericii lui Dumnezeu. Toţi cei credincioşi sunt pietrele vii ale acestei construcţii şi această descriere nu se potriveşte numai lui Petru. De fapt, apostolul Pavel a contribuit tot atât de mult ca şi apostolul Petru, sau poate şi mai mult la răspândirea Creştinismului.

Taina fărădelegii lucrează în Bisericile instituţionale şi de aceea Isus (Iisus) l-a numit, la un moment dat, pe Petru Satana. În acel moment Petru era prefigurarea a ceea ce urma să se întâmple în istoria Creştinismului şi anume faptul că organizaţiile religioase numite Biserică s-au depărtat de planurile lui Dumnezeu şi în felul acesta, fără să îşi dea seama bine, au început să realizeze planurile lui Satana. Ce însemna faptul că Isus (Iisus) i s-a adresat lui Petru cu apelativul Satana? Aceasta însemna că abuzând de încurajarea care i se conferise Petru a început să îl înveţe pe Isus (Iisus) ce trebuie să facă şi în felul acesta a început să uzurpe autoritatea lui Dumnezeu, înlocuind gândurile lui Dumnezeu, cu părerile oamenilor. Îmbrăcarea cu autoritate spirituală a Bisericilor instituţionale şi transformarea părerilor despre Dumnezeu, materializate în doctrine şi dogme, în adevăruri absolute, „adevăruri divine,” adică inspirate în mod divin, duce la monopolizarea autorităţii spirituale şi transformarea Bisericilor instituţionale în mecanisme de constrângere spirituală. Taina fărădelegii înseamnă de fapt orice autoritate în materie spirituală, alta decât a lui Dumnezeu, orice adaos ne dorit la învăţăturile lui Cristos. Introducerea autorităţii umane, în materie spirituală şi conducerea ierarhică, în interiorul Bisericilor instituţionale nu este învăţătura lui Isus (Iisus), ci este o învăţătură umană, construită după chipul lumii în care trăim şi nu după chipul Împărăţiei lui Dumnezeu.

Împărăţia lui Dumnezeu, pe care a propovăduit-o Isus (Iisus) are câteva principii de bază. Primul este principiul iubirii. Oricât de multă valoare există în toate celelalte elemente ale Creştinismului totuşi cea mai bună cale este dragostea. „Umblaţi dar după darurile cele mai bune. Şi vă voi arăta o cale nespus mai bună.” (1Corinteni 12; 31) Darurile duhovniceşti sunt deosebit de importante pentru înaintarea spirituală a oricărui Creştin şi totuşi ceea mai bună cale este dragostea. Dragostea este esenţa, spiritul credinţei creştine ea este împlinirea legii. (Romani 13; 8-10) 

În al doilea rând este înlocuirea principiul ierarhiilor şi a autorităţii umane, în probleme spirituale, cu principiul unităţii desăvârşite şi al acordării de întâietate celuilalt. Introducerea principiului de mai mare şi mai mic în Bisericile instituţionale, introducerea autorităţii umane, în probleme spirituale, reprezintă taina fărădelegii, care într-un grad mai mare sau mai mic se regăseşte în toate instituţiile bisericeşti. 

„Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească. În cinste, fiecare dea întâietate altuia.” (Romani 12; 10)

Cine este cel mai mare în Împărăţia lui Dumnezeu? Aceasta este ceea ce i-a preocupat pe oamenii din toate timpurile.

"Si le-a zis: `Adevărat va spun ca, daca nu vă veţi întoarce la Dumnezeu si nu va veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor`." (Matei 18,3)

Petru era plecat sa pescuiască atunci când Isus (Iisus) i-a chemat pe ceilalţi ucenici la Sine.

"Despre ce vorbeaţi unul cu altul pe drum?" (Marcu 9,33).

Spre marea lor ruşine, ei se certaseră cu privire la cine sa fie cel mai mare in Împărăţia care avea sa vina. Chiar dacă Isus (Iisus) le spusese ca urma sa moară, faptul ca El menţionase ca Se va întoarce la Ierusalim le înflăcărase iarăşi speranţele ca s-ar putea ca Învăţătorul să instaureze noua Sa Împărăţie. Disputa cu privire la supremaţie se iscase intre ei încă de la începutul călătoriei prin Galilea si atinsese punctul maxim la intrarea lor in Capernaum. Când Petru s-a întors de la mare, ucenicii i-au spus şi lui despre întrebarea Mântuitorului si, in cele din urma, unul dintre ei a îndrăznit sa-L întrebe pe Isus (Iisus): „Cine este mai mare în Împărăţia cerurilor?" Ucenicii manifestau aceeaşi lupta pentru supremaţie care îl condusese si pe Satana sa spună: "Voi fi ca Cel Prea Înalt" (Isaia 14,14). Spiritul lui era cu totul opus celui al Domnului Cristos, pentru că Isus (Iisus) a procedat într-un mod contrar sistemului lumii.

"S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi si a luat chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om; S-a smerit si S-a făcut ascultător pana la moarte, si încă moarte de cruce". (Filipeni 2,7.8).

A ocupa cel mai ‚neînsemnat,’ în aparenţă, loc in lucrarea lui Dumnezeu înseamnă sa fii încoronat cu slavă si cu onoare. În lucrarea lui Dumnezeu nu există locuri ne importante sau ne însemnate. Fiecare copil a lui Dumnezeu este un unicat şi ocupă un loc foarte important în ochii lui Dumnezeu, asemănător cu acela pe care îl ocupă Fiul Său Isus (Iisus) Cristos. Isus (Iisus) a dorit să-i înveţe o lecţie pe ucenicii Săi.

"Daca vrea cineva sa fie cel dintâi, trebuie sa fie cel mai de pe urma din toţi si slujitorul tuturor" (Marcu 9; 35). Luând un copilaş in braţe, El a spus: "Oricine primeşte pe unul dintre aceşti copilaşi, in Numele Meu, Mă primeşte pe Mine; şi oricine Mă primeşte pe Mine, nu Mă primeşte pe Mine, ci pe Cel care M-a trimis pe Mine" (vers. 37).

Piatra pe care stă Biserica lui Dumnezeu este Isus (Iisus) şi nu Petru şi de aceea adevărata Biserică a lui Dumnezeu este o realitate spirituală unică şi nu una sau mai multe instituţii bisericeşti. Piatra adevărata, Piatra din capul unghiului, este Isus (Iisus), El este centrul Bisericii sale. Petru este doar piatra pe care a fost clădită instituţia bisericească, care are un caracter istoric, care este o organizaţie religioasă şi care nu este Trupul lui Cristos.