18 January,
2014

Natura lui Dumnezeu

 

Gabriel Baicu

Bisericile instituționale ne învață greșit despre modul cum trebuie să înțelegem învățăturile lui Isus (Iisus). Care este teoria în spatele învățăturilor lor? Dumnezeu este văzut ca o Ființă Supremă, având toate caracteristicile omului, dar extrapolate la un nivel absolut sau, altfel spus, absolutizate. Se susține, în mod greșit, că Dumnezeu este o entitate, printre celelalte entități, cea mai mare și cea mai puternică dintre ele. Dumnezeu nu poate fi o entitate, căci nu poate fi circumscris limitărilor acestei noțiuni. Dumnezeu este Tot ceea ce este, El este Cel care este, Dumnezeu este totul în toți. Biblia îl reprezintă pe Dumnezeu, în anumite texte, în mod antropomorfizat și în felul acesta ea zugrăvește, prin cuvinte, o icoană. Paradoxal, cu toate că în V.T. se interzicea producerea de icoane, totuși ceea mai extraordinară icoană este descrierea, prin intermediul atributelor umane, a lui Dumnezeu. El  este trist, este mânios, îi pare rău, este bucuros, este mulțumit, altă dată este nemulțumit, etc. Toate acestea sunt calități și defecte pur umane și se referă la o ființă, omul, care trăiește în anumite condiții concrete, condiții care generează aceste trăiri și sentimente. Omul îl imaginează pe Dumnezeu după chipul și asemănarea sa, omul se folosește pe sine, ca element de referință, atunci când încearcă să îl conceapă pe Dumnezeu, dar omul nu poate fi comparat, fără riscul unor mari erori de înțelegere, cu Dumnezeu Tatăl. Dumnezeu Omul, Isus (Iisus) este ceea ce ne-a fost dat pentru a îl putea înțelege pe Dumnezeu Tatăl, care este Duh. Noi însă suntem chemați tocmai pentru a deveni fii și fiicele lui Dumnezeu, adică pentru a fi la fel ca Isus (Iisus) și nu doar pentru a intra într-un sistem religios ierarhic, în care Isus (Iisus) este Conducătorul și noi cei stăpâniți. Suntem chemați să fim ca Isus (Iisus) și nicidecum să fim subordonații Lui. Este poate un aspect mai greu de sesizat dar extrem de important, Dumnezeu ne dirijează, prin convingere, din interiorul nostru și de aceea ierarhiile bisericești, oricare ar fi ele, sunt emblema organizațiilor bisericești, dar nu a Împărăției lui Dumnezeu. Duhul Sfânt ne convinge de păcat și motivul pentru care nu mai păcătuim nu este frica pedepsei în iad, ci este convingerea proprie, pe care noi ne-am format-o, fiind convinși de Dumnezeu, cu argumentele potrivite pentru noi. 

Omul este oarecum asemănător, cu Dumnezeu Tatăl, dar este, în același timp, foarte diferit de El, în cele mai importante aspecte și în orice caz în cele esențiale. Avem în comun cu Dumnezeu Tatăl, rațiunea și conștiința de sine, dar ne separă de El, faptul că noi stăm pe un fundament numit origine, dar El nu are origine. Noi venim de undeva, El pur și simplu este. Formula după care Dumnezeu l-a creat pe om, după chipul și asemănarea Sa, este complet derutantă, dacă este înțeleasă prin comparație și nu doar metaforic. Dumnezeu l-a recreat pe om după chipul și asemănarea Sa, prin Hristos. Adevărata creație a omului este creația sa, ca și ființă spirituală. În mod natural, omul nu are nici chipul și nici asemănarea lui Dumnezeu, căci omul natural are chipul și asemănarea naturii, mediului, din care face parte și de care este legat organic și nicidecum chipul și cu atât mai puțin asemănarea lui Dumnezeu Tatăl. Toată istoria creației biblice este doar o metaforă care arată către ”recreerea omului,” din țărână, adică din natura sa umană, care este pământ, adică conține aceleași elemente materiale ca și țărâna. Adevărata creație a omului este din țărână, adică din natura sa umană și din Duh, adică nașterea din nou, nașterea omului din Dumnezeu. Omul spiritual nu este doar”făcut” de Dumnezeu, este născut de Dumnezeu, din El însuși, din Duhul Său, prin Hristos. (Ioan 3; 3-6) Suntem chipul și asemănarea lui Dumnezeu doar atunci când în noi locuiește Duhul lui Dumnezeu, care ne transformă și ne face să fim ca și El. A fost Adam chipul și asemănarea lui Dumnezeu? Dacă ar fi fost nu ar fi căzut în neascultare, căci Dumnezeu în el, ar fi împiedicat acest lucru.                        

Dumnezeu este supranatural, transcendental și Ființa lui este de cu totul alt ordin decât ființa umană. Omul poate fi doar o analogie, cu totul imperfectă, pentru Dumnezeu și în orice caz, există un element care îi deosebește fundamental și iremediabil pe Dumnezeu și pe om și anume faptul că omul este o ființă finită, pe când Dumnezeu este o Ființă infinită, adică fără nici un început imaginabil și fără sfârșit. Dacă nu putem concepe infinitatea lui Dumnezeu, îl putem totuși cunoaște pe El? Poate fi cunoscut ceva ce nu poate fi conceput? Omul cunoaște prin concepte și definiții, deci ceea ce nu poate fi conceput, în realitate, nici nu poate fi cunoscut. Iată de ce este nevoie de credință. Dumnezeu există, dar El nu poate fi conceput, în infinitatea Lui, deci nici nu poate fi cunoscut în totalitate. Orice comparație între Dumnezeu Tatăl, Cel infinit și om este una care dezangajează rațiunea umană. Dumnezeu nu este un fel de om și nu are același tip de personalitate ca și omul. Chiar dacă este o Persoană, lucrul acesta nu trebuie înțeles în sensul că Dumnezeu este același tip de Persoană sau cumva asemănătoare cu omul, căci Dumnezeu nu are un centru, un eu personal, infinitul nu poate avea centru. Dumnezeu este Duh și El s-a întrupat în om, în Isus (Iisus) tocmai pentru a ne face să înțelegem, prin intuiție și comparație ce este El. Dumnezeu Tatăl nu are o locuință anume, El locuiește în ființa lui Hristos, Dumnezeu Fiul, realitate cosmică, în rest existența Lui este fără margini, deci nu poate fi înțeles ca fiind circumscris de nimic, ca ocupând un anumit spațiu determinat, căci infinitul nu are nici un fel de limite, spațiale sau temporale. Dumnezeu locuiește și în noi, cu acordul nostru și ne transformă, prin prezența Lui, ne naște din nou.

Pe de altă parte, reprezentanții instituțiilor bisericești îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind o personalitate, asemănătoare cu ceea umană, căci ei nu discern între metaforă și realitate, între simbol și ceea ce este simbolizat. Bisericile instituționale preiau Biblia literal și dacă acolo scrie că Dumnezeu este mânios ele înțeleg mânia lui Dumnezeu ca ceva asemănător cu mânia omului. Cum se poate mânia însă, reacție de surpriză, Acela care cunoaște toate lucrurile înainte de a se întâmpla? Pentru Dumnezeu nu există surprize, El nu descoperă lumea o dată cu noi, un Dumnezeu antropomorf, este proiecția omul, cel care se mânie atunci când lucrurile nu se potrivesc cu așteptările sale. Omul descoperă cu surpriză existența lui Dumnezeu, căci el se amăgește să creadă ca este singura rațiune, din univers, rațiunea de a fi a lucrurilor. Dumnezeu știe ce urmează să creeze înainte de a crea, căci El este deasupra propriei Sale creații. Dumnezeu nu este surprins de păcătoșenia umană, care este în natura lucrurilor, nu se poate mânia, de fapt, în momentul producerii ei, căci El știa dinainte că se va întâmpla. Dumnezeu acceptă cele mai provocatoare încercări. Dumnezeu încearcă imposibilul, schimbarea naturii lucrurilor prin dragoste, reconstruiește omul, din propria sa natură, care nu este decăzută, este pur și simplu naturală. Materia nu este căzută în păcat, materie este tot ceea ce este indiferent față de păcat. Omul material sau natural trăiește în mediul său, de care aparține, în sistemul său ecologic și se încadrează, cu toate datele sale biologice în acesta. Dacă omul este diferit, față de cel care era, înainte de căderea în păcat, nu se poate ști, dar natura a rămas aceeași. Animalele, nu aveau cum să cadă în păcat și să fie transformate de această cădere, deci omul, la fel ca și animalele, aparține aceluiași regn și împărtășește același cod genetic.

Bisericile instituționale își construiesc exegezele biblice estompând diferențele fundamentale dintre natura lui Dumnezeu și natura umană. Acesta este cel mai periculos mod de a îl înțelege pe Dumnezeu și este calea directă către fanatismul religios. Dumnezeu este văzut ca un Stăpân absolut al universului, pe care îl conduce cu autoritate absolută. Pe de altă parte, satana este înțeles ca un contestatar al autorității absolute a lui Dumnezeu, o persoană care a pus în discuție legitimitatea acestei autorități și care a reușit să convingă, cu argumentele sale, a treia parte din îngerii lui Dumnezeu, îngeri care l-au urmat în revolta sa. Este o alegorie care se folosește de personaje asemănătoare cu cele umane. Dumnezeu este Împăratul Cerului și satana un revoluționar, un democrat, care s-a săturat de stăpânirea lui Dumnezeu și s-a hotărât să facă ceva pentru ca să o înlocuiască cu altă formă de guvernare a Cosmosului. Este învins de puterea superioară a lui Dumnezeu și este exilat pe pământ, unde încearcă să inducă în eroare omul. Este satana un personaj pozitiv sau negativ? Depinde din ce punct de vedere sunt privite lucrurile. Dacă privim din perspectiva autorității lui Dumnezeu satana este un personaj negativ, dar din unghiul de vedere al îngerilor care l-au urmat, satana este un erou, un democrat, un eliberator. Dar din punct de vedere al omului? Desigur satana este agreabil tuturor acelora care iubesc libertatea, uneori greșit înțeleasă și care nu doresc să li se impună voința altora asupra lor, nici măcar voința lui Dumnezeu. În același timp, satana este dezagreabil acelora care își doresc un stăpân, care se vor sub tutelă, care să îi scape de orice fel de răspundere personală. Nevoia de stăpân se explică prin dorința de confort personal, nu neapărat de confort material, ci de confort psihologic, de ”pace” interioară. Mai este ceva. Dumnezeu dorește să promoveze dragostea, satana dorește libertatea. Puțini oameni însă înțeleg că adevărata libertate este posibilă numai prin dragoste. Imperiul libertății este imperiul iubirii, în rest oamenii sunt determinați de condițiile luptei pentru existență. În dragoste omul iese din sfera unei libertăți care este centrată doar pe sinele individual și intră în zona unei libertăți recunoscute de toți. Dragostea doboară limitele unei libertăți bazate pe diviziune și negare.

Mitologia biblică duce la o logică care este deturnată de perspectiva literalismului biblic, dar nu are nimic a face cu realitatea și natura lui Dumnezeu Tatăl, realitate a tot cuprinzătoare, care conduce toate lucrurile din interiorul lor. Este voința lui Dumnezeu limitată de conștientizarea ei, de către obiectul de referință? Există pentru Dumnezeu doar lucruri și persoane? Dumnezeu este totul și în toți, aș spune și în toate, nu ca o formă de panteism desuet, ci prin transfigurare, motivare și apartenență la totalitatea, care nu este niciodată o sumă, ci o existență infinită. Este o infinitate statică sau dinamică? Este o infinitate de potențe sau numai de actualități? Dumnezeu este Cel ce este, dar ce este ceea ce este? Poate fi existența definită, dacă nu poate fi concepută? Un lucru este sigur, ceea ce Dumnezeu Tatăl nu este și anume El nu este o altă Ființă asemănătoare cu celelalte ființe, El nu este Ființa supremă, nu este nimic din ceea ce poate fi cuprins de categoriile finitudinii umane. Dumnezeu Tatăl nu este un Stăpân al universului și nici o forță care dorește să îl ia pe acesta în stăpânire. Dumnezeu Tatăl este Duh, El este Spiritul a tot ceea ce este. 

Ce fel de viziune, contrară adevărului interior și inoculată prin sublimare, ne strecoară Bisericile instituționale în conștiință? Dumnezeu este un mare strateg, care, pentru a câștiga bătălia cu satana și a rămâne un Stăpân atotputernic și necontestat, a imaginat un plan, prin care El își dezvăluie propriul Său caracter. Dumnezeu este dragoste dar pentru ca îngerii, care au stat în prezența Lui să își poată da seama de acest lucru, el a trebuit să sacrifice pe Fiul Său pe crucea Golgotei. Isus (Iisus) nu a murit doar pentru a convinge pe oameni că Dumnezeu este dragoste, ci mai ales pentru a îi convinge pe îngerii care încă nu au căzut în păcat, urmându-l pe satana. Isus (Iisus) a murit pe cruce pentru a risipi orice îndoială generată de pledoaria prin care satana a convins o treime din îngeri că el are dreptate. Oare îngerii, dacă nu îl vedeau pe Isus (Iisus) murind pentru salvarea oamenilor, nu ar fi știut că Dumnezeu este dragoste, oare ei nu au sesizat niciodată acest lucru din comportamentul Său? Așa încearcă să ne facă să credem unii exegeți biblici. Pentru a se înțelege că Dumnezeu este dragoste trebuia ca Fiul Său să moară pe cruce. Era această esență atât de greu de sesizat, încât a fost nevoie ca acest gest radical să se producă? Era nevoie ca Isus (Iisus) să moară pe cruce pentru ca noi să înțelegem că Dumnezeu este dragoste? Oare dragostea lui Dumnezeu nu era evidentă din toate manifestările Sale, pentru ca îngerii să fie convinși că Dumnezeu este dragoste, chiar înainte ca Isus (Iisus) să moară pe cruce? În orice caz, cum îi putea convinge Isus (Iisus) pe Evrei că Dumnezeu este dragoste, dacă sutele de ani din istoria prezentată de V.T. nu a reușit să îi convingă de acest lucru? Răspunsul la această întrebare ne conduce la înțelegerea mai profundă a mesajului cuprins de mitologia biblică.

Dar care este punctul slab al strategiei folosită de Dumnezeu, în viziunea exegeților Bisericilor instituționale? După mine, dacă Dumnezeu a folosit o strategie, orice fel de strategie, pentru a putea rămâne în continuare un lider necontestat, atunci se pune în discuție motivația strategiei divine. A murit Isus (Iisus) pe cruce doar din dragoste dezinteresată pentru oameni sau pentru ca Dumnezeu să își asigure o victorie totală în lupta cu satana? Isus (Iisus) dacă era cu adevărat un Dumnezeu veșnic, nu putea muri cu adevărat pe o cruce, deoarece ceea ce este veșnic, nu poate să moară. Isus (Iisus) omul putea muri, dar nu putea muri Isus (Iisus), în calitatea Sa de Dumnezeu Fiul. Dacă murind pe cruce Dumnezeu a reușit să îl promoveze pe Fiul Său, în așa fel, încât El să dobândească în  veșnicie o autoritate necontestată asupra noastră, înseamnă că El a dobândit o victorie zdrobitoare asupra lui satana. Care a fost scopul principal? A vrut Dumnezeu să fie biruitor în lupta cu satana sau ne-a iubit pe noi și a dorit să ne salveze de la o moarte veșnică, la care ne-a condamnat dreptatea Lui? Cum ar fi putut Dumnezeu să nu condamne neascultarea omului, dacă satana a fost condamnat tocmai pentru neascultarea sa? În fapt, dreptatea lui Dumnezeu este prezentată a fi protecția autorității Sale.

De ce a murit  Hristos pe cruce? Răspunsul este proliferarea lui Dumnezeu  sau multiplicarea Trinității. Dumnezeu a făcut cu adevărat o demonstrație, în fața acuzațiilor satanice de conducere excesiv autoritară. Dumnezeu Tatăl, care este Duh, dar care și-a luat pentru Sine și o formă, un trup cosmic, în Hristos, a răspuns satanei prin reconstrucția naturii umane. Dacă Hristos ar deveni un lider absolut, un Stăpân al celor mântuiți, dobândindu-și acest drept prin moartea pe cruce, atunci moartea Lui pe cruce ar fi o stratagemă pentru menținerea puterii lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu dorește să ne stăpânească dorește să fie iubit și dragostea nu se poate obține prin constrângere. Dumnezeu dorește milă și nu jertfă, El dorește să îl iubim nu doar să câștige ”pariul” cu satana. Dumnezeu nu dorește să folosească argumentul subtil al crucii, pentru a ne constrânge indirect la ascultare și la recunoașterea autorității Lui, El dovedește că ne iubește nu doar prin aceea că a murit pentru noi, dar mai ales prin aceea că trăiește pentru noi, împreună cu noi și mai ales prin aceea că trăiește în noi. Acest Dumnezeu este cu totul altceva decât autoritatea ierarhică, pe care instituțiile bisericești o promovează ca fiind imaginea Lui. 

Isus (Iisus) nu a murit pe cruce pentru a deveni un lider autoritar, prin meritele dobândite ca urmare a jertfei Lui pe cruce, El a murit pe cruce pentru ca în Împărăția lui Dumnezeu să nu mai existe lider și nici nevoia de lider, pentru ca în Împărăția Cerurilor, toți cei mântuiți să fie uniți prin dragoste și fiecare să fie gata să se sacrifice pentru ceilalți. În Împărăția Cerurilor, nu există Stăpân, toți cei mântuiți sunt perfect egali cu Hristos și toți sunt copii lui Dumnezeu, în mod egal. Aceasta este adevărata ”democrație,” pe care ne-o propune învățăturile lui Isus (Iisus) și este, după părerea mea, superioară ”democrației” propuse de satana, care se bazează pe individualism și nu pe dragoste. În același timp, Dumnezeu locuiește în toți, în fiecare dintre copiii Lui, la fel cum locuiește și în Hristos și toți copii Lui sunt întruparea Lui. Nu există nici o ierarhie în Împărăția lui Dumnezeu Tatăl, El este Totul în toți, cine ar putea să fie mai presus decât frații și surorile sale, dacă Tatăl locuiește în fiecare dintre copiii Săi? Prezența lui Dumnezeu în noi ne oferă garanția demnității noastre și a egalității noastre, unul cu celălalt sau cealaltă și a egalității noastre cu Hristos. Aceasta este esența învățăturii lui Isus (Iisus), adică Hristos în noi este nădejdea slavei. Unde nu mai există egoism, ci doar sacrificiu de sine, nu mai este nevoie de nici o autoritate, care să arbitreze între interesele egoiste, ale celor în cauză. Noi toți, cei născuți din Dumnezeu, facem parte din Trinitate, care devine o Multiplicitate și astfel Dumnezeu îl învinge pe satana, proliferându-se pe Sine, făcând din noi dumnezei, moștenitorii Lui și moștenitorii vieții veșnice. Astfel ar trebui înțeleasă expresia ”moștenitorii lui Dumnezeu,” El nu dispare, noi nu îi luăm locul, noi devenim dumnezei, alături de El. În felul acesta, satana a fost înfrânt la crucea lui Isus (Iisus), căci acolo, propunerilor făcute de el, creațiilor din univers, li s-au opus niște propuneri cu mult mai bune, făcute de Dumnezeu Tatăl, prin Isus (Iisus). Noi am intrat în imperiul libertății absolute, în care nu se poate intra decât prin dragoste, în timp ce satana ne propune doar să intrăm în imperiu libertății relative, în care cel mai puternic îl domină pe cel mai slab. 

Răspunsul lui Dumnezeu la provocarea lui satana este unul cu mult mai puternic și mai inteligent, decât este exprimat în teologia clasică. Isus (Iisus) a murit pentru noi, pentru ca și noi să fim gata să murim pentru El și unii pentru alții și astfel satana nu ar mai putea susține că Împărăția lui Dumnezeu este condusă de un lider absolutist, de Dumnezeu, Conducător autoritar, căci Împărăția Lui este populată de ființe, ca și El, de oamenii născuți din nou, care nu sunt dominați de Isus (Iisus) și care sunt ei înșiși ca și El. Această teologie este cuprinsă în scrierile N.T. dar este ascunsă și denaturată prin înțelegerea incompletă a jertfei lui Isus (Iisus) și a scopului acesteia. Isus (Iisus) a murit pe cruce ca să devină o jertfă exemplară, făcută mai întâi de Dumnezeu, apoi de fiecare din noi. (Ioan 13; 34-35) Isus (Iisus) este un exemplu, un model pentru credința noastră și nicidecum un lider, din perspectivă umană. Dumnezeu este dragoste, tocmai pentru că El nu conduce ca un lider și de aceea nici nu poate să conducă viețile tuturor, ci numai ale acelora care doresc să intre în Împărăția Lui, să fie născuți din nou. Dumnezeu l-a învins pe satana deoarece noi dorim, în mod liber, să fim ca și El și pentru că noi am înlocuit orice autoritate impusă cu ceva cu mult mai bun, cu dragostea de natură divină, care ne face gata să trăim și să murim unii pentru alții la nevoie. Dumnezeu l-a învins pe satana nu prin aceea că își păstrează autoritatea Sa asupra universului, ci prin aceea că a înlocuit orice fel de autoritate impusă, chiar propria Sa autoritate, cu altceva cu mult mai bun, cu ceea ce este El, în esența Lui, cu dragostea spirituală, bazată pe lepădarea de sine, pe sacrificiul personal.