26 February,
2013

Revelatia generala si revelatia personala

 

Gabriel Baicu

Credința creștină nu poate fi obligatorie pentru nimeni și nu poate fi impusă și lipsa ei nu poate fi reproșată nimănui deoarece credința nu este un lucru natural, evident pentru fiecare om, ci este un fenomen supranatural, un dar primit de la Dumnezeu. Doar prin forțe proprii, în mod firesc, nici un om nu poate să ajungă la adevărata credință. Simpla intuiție sau bănuială că există Dumnezeu nu echivalează cu o credință pentru care cineva este gata să își dea, la nevoie, chiar și viața. Credința creștină, a fiecărui individ în parte, se primește în mod supranatural deoarece credința creștină este o revelație a supranaturalului care convoacă naturalul la reevaluare de sine într-un alt context. Cine nu are o credință personală este fie că nu a primit o asemenea credință de la Dumnezeu, fie, lucru cu mult mai puțin probabil, că a primit o astfel de credință, dar a respins-o. Sursa credinței noastre personale este Dumnezeu, Realitate supranaturală și nicidecum nu sunt oamenii și discursurile lor. Este imposibil de permutat credința de la o persoană la alta, noi putem doar să mărturisim propria noastră credință, dar nimeni nu ne va crede pe cuvânt, până nu va încerca atingerea dintre propriul său suflet și infinitul cuprinderii lui Dumnezeu. Nimeni nu poate fi judecat și condamnat pentru lipsa sa de credință, mă refer la judecățile morale pe care le avansează câteodată unii oameni, despre semenii lor. Nimeni nu se face vinovat deci pentru lipsă de credință în Dumnezeu, nici măcar în fața Lui, dacă aceea persoană nu a primit, în mod personal, darul credinței de la Dumnezeu. Isus (Iisus) a spus că nimeni nu poate veni la El din capul lui sau al ei.(Ioan 6; 44-45) Dacă este o relație personală dintre Dumnezeu și om, oferta Lui pentru individul uman, nici un alt om nu are dreptul să cântărească sau să măsoare angajamentul altui om față de El. Credința personală în Dumnezeu, fiind un fenomen de origine supranaturală, nu este o dinamică care să atragă răspunderea omului rămas eminamente natural, deoarece nu avem nici un element natural care să ne ofere, fără echivoc, dovada existenței Lui. Este adevărat că natura ne poate îndrepta atenția către Dumnezeu, dar tot natura este, în momentul de față, prin evoluționism și alte concepții științifice, aceea care lasă loc la interpretări care contestă existența Lui. Dovada pe care o dă natura despre existența lui Dumnezeu este una discutabilă și condiționată de o credință prealabilă. Biblia ne spune, cu multă claritate, că o credință personală este rodul acțiunii directe a lui Dumnezeu, asupra acelei persoane.

"3 Prin harul care mi-a fost dat, eu spun fiecăruia dintre voi să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine; ci să aibă simţiri cumpătate despre sine, potrivit cu măsura de credinţă pe care a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia." (Romani 12; 3)

"8 Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu." (Efeseni 2; 8)

"29 Căci, cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El

 30 şi să şi duceţi, cum şi faceţi, aceeaşi luptă pe care aţi văzut-o la mine şi pe care auziţi că o duc şi acum." (Filipeni 1; 29-30)

 

"8 De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înţelepciune; altuia, să vorbească despre cunoştinţă, datorită aceluiaşi Duh;

 9 altuia, credinţa, prin acelaşi Duh; altuia, darul tămăduirilor, prin acelaşi Duh;

10 altuia, puterea să facă minuni; altuia prorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; şi altuia, tălmăcirea limbilor.

11 Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte." (1 Corinteni 12; 2-11)

 

Revelația generală, dată prin Isus (Iisus) se adresează la toți oamenii, în așa măsură încât toți să aibă o bază ca să creadă în Dumnezeu, dar nimeni nu se angajează, în mod personal, cu adevărat, decât în baza unei revelații personale. Revelația generală este completă ca valoare spirituală generală, ca și mesaj a lui Dumnezeu, dar, la nivel personal, dat fiind multitudinea de forme în care această revelație ne este transmisă, oamenii au nevoie de o legătură personală cu El, de o revelație personală. Această revelația personală, pe care Dumnezeu o dă fiecărei persoane, așa cum dorește, reprezintă o dovadă de putere, din partea Lui.

 

"4 Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere,

 5 pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu." (1 Corinteni 2; 4-5)

 

Ceea ce afirm eu este faptul că fără această dovadă personală de putere nu există o credință creștină autentică. Cineva ar putea considera că versetele citate se referă doar la Pavel, dar eu consider că acest lucru nu este adevărat. Tot ceea ce este valabil pentru Pavel, este valabil și pentru noi, căci fiecare credincios trebuie să dorească să urmeze exemplul lui Pavel, mai mult  chiar exemplul lui Isus (Iisus). (1 Ioan 2; 6) Realitatea în care trăim ne demonstrează că există foarte mulți oameni necredincioși, împotriva faptului că aproape toată lumea are la dispoziție revelația generală, dată de Dumnezeu, în Isus (Iisus). Cu cât se înmulțește propovăduirea Bibliei cu atât se înmulțește și necredința oamenilor. De ce? Pentru că se pune un accent exagerat pe revelația generală și se neglijează revelația personală. O experiență care ne pune în fața unei Realități supranaturale nu înseamnă neapărat o dirijare către Creștinism dar o experiență personală cu Persoana lui Isus (Iisus) va avea și un element specific pentru Creștinism.  De exemplu, aceia sau acelea care au experiențe, aflându-se în moarte clinică, nu mai sunt aceleași persoane care erau înainte de a avea aceste experiențe. Ei adoptă, în baza experiențelor lor, o formă de spiritualitate, de exemplu spiritualitatea creștină sau altă formă de spiritualitate. Această experiență nu se poate limita la dogmele și doctrinele instituțiilor bisericești și nici la tradițiile sau ritualurile lor. Forța experienței personale este de așa natură că definește credința personală a celui sau celei în cauză și o ridică mult deasupra limitărilor doctrinelor confesiunilor creștine. Oamenii cred ceea ce au experimentat în mod personal și ceea ce Dumnezeu așează în inima lor, mult mai mult decât cred doctrinele contradictorii ale instituțiilor bisericești. În orice caz, credința în supranatural duce, în mod necesar, la diminuarea importanței tranzientului?, a temporalului în favoarea importanței esențialului și a fluxului regăsit al reverberației? universale.

 

Orice persoană cu adevărat credincioasă deține, la baza credinței sale, o experiență spirituală personală cu Dumnezeu. În același timp, este foarte probabil ca Dumnezeu să nu ofere aceste experiențe spirituale personale decât acelora despre care știe dinainte că le vor fructifica. Isus (Iisus) a vorbit despre mărgăritarele care trebuiesc folosite cu înțelepciune și nu aruncate fără folos. Dacă nouă ne cere să nu aruncăm mărgăritarele noastre înaintea porcilor, oare Dumnezeu investește manifestările Sale în oamenii despre care știe dinainte că le vor nesocoti? Părerea mea este că El nu va face un astfel de lucru, lipsit de sens. Cu toate că Dumnezeu dirijează Cuvântul Său către întreaga umanitate, totuși El a murit pentru aceia și acelea care au sperat în Hristos, încă înainte de întemeierea lumii. (Efeseni 1; 11-12) Dumnezeu știe dinainte cine îl va accepta și cine îl va refuza, încă înainte de a își face chemarea Lui. În baza preștiinței Sale, Dumnezeu face chemarea Sa personală, acelora despre care El știe că o vor primi. Credința personală însă nu este meritul omului, ci este rodul acțiunii lui Dumnezeu asupra acestuia. În mod natural, nu avem nici un temei sigur, pentru a crede în realități supranaturale, tocmai datorită amplasării diferite a naturalului față de supranatural. Atâta vreme cât prin datele experienței noastre, din lumea naturală, nu se poate experimenta supranaturalul numai supranaturalul însuși poate fi originea credinței noastre personale. Supranaturalul este transcendental, adică situat dincolo de limitele finitudinii umane. Relația dintre transcendental și imanent se poate realiza doar prin revelație care este vocea transcendentului în interioritatea profundă a imanentului. 

 

Toate religiile dinaintea Creștinismului prezentau natural ca fiind influențat de supranatural, dar ele au fost marginalizate de progresul cunoașterii umane. Pentru omul modern, explicația naturalului prin supranatural a devenit oarecum caducă tocmai datorită suprasolicitărilor anterioare. Noțiunea de supranatural a fost compromisă de mitologiile care au populat cosmosul cu o lume fantastică și de aceea omul modern are nevoie de revelația personală care să trezească conștiințele și să stabilească contactul cu ceea ce depășește experiența noastră bazată pe simțuri. Revelația generală prin Isus (Iisus) este dovada dragostei lui Dumnezeu pentru întreaga lume și revelația personală dată Celor Aleși este manifestarea concretă a dragostei lui Dumnezeu pentru fiecare individ în parte. Dumnezeu nu se mulțumește să iubească lumea sau oamenii în general, ci El iubește chiar ființe individuale în particular.

 

Credința creștină se bazează pe experiența personală a oamenilor credinței, sfinții sau cei care au primit mesaje directe de la Dumnezeu și nu doar pe revelația generală, consemnată în Biblie. Apostolul Pavel, cunoștea Scripturile foarte bine, dar a avut nevoie de o revelație personală pentru a își schimba cursul vieții. Augustin a auzit un glas ceresc care îi spunea ”ia și citește,” numai după aceea Biblia a putut prinde contur în conștiința sa. Nu s-a schimbat nimic, în această privință, deoarece fiecare persoană cu o credință autentică își bazează credința sa pe o revelație personală. Poate fi vorba fie despre vise premonitorii, despre prorocii care s-au întâmplat întocmai în viața sa, despre experiențe limită în care persoana a simțit puterea lui Dumnezeu, despre vindecări miraculoase, despre schimbări radicale de conștiință, inexplicabile în termeni naturali, etc. Hristos cutreieră lumea, la fel ca și în trecut, astăzi pe o arie mult mai largă și face, la fel ca și atunci minuni. Creștinismul, dacă nu ar fi fost însoțit de experiențe spirituale supranaturale, ale urmașilor lui Hristos, de a lungul istoriei sale, nu ar fi avut nici un viitor. Relația personală cu Dumnezeu, la fel ca și credința noastră personală, este o problemă de conștiință, a fiecăruia dintre noi, o clădire interioară cu multe etaje spirituale și de aceea ea nu trebuie neapărat obiectivată și măsurată de evaluatori din afara noastră. Credința noastră personală nu este o problemă de spectacol sau manifestare publică și de aceea ea nu trebuie speculată sau manipulată și nu trebuie trecută în patrimoniul nici unei instituții bisericești. Credința noastră personală nu este negociabilă, am primit-o direct de la Dumnezeu, este darul Lui și de aceea nu are nici un sens ca ea să fie măsurată de oamenii din jurul nostru. Fiecare răspundem direct de ceea ce am făcut cu darul care ne-a fost dat, direct în fața lui Dumnezeu și nu în fața oamenilor. Din acest punct de vedere, noi suntem liberi unii față de alții.

 

Colectivismul Creștin, comunismul instituțional bisericesc, oala comună, în care se amestecă spiritele umane și se fierb împreună este o altă formă de neînțelegere a valorilor spirituale creștine. Colectivitățile creștine sunt frumoase și folositoare, dacă cuprind, în mijlocul lor, spirite libere și nu persoane timorate și angoasate, amenințate cu pedeapsa veșnică de către funcționarii bisericești, care sunt ținute sub control prin mijloace dictatoriale. ”Dacă nu crezi ca mine” vei ajunge în iad, pentru că eu nu am cum să nu am dreptate, doar am în spatele meu o instituție bisericească. Greșit, fiecare trebuie să creadă după harul care i-a fost dat de Dumnezeu și chiar dacă suntem mulți, pe același drum, totuși fiecare parcurge drumul pentru sine și nimeni nu poate suplini căutările și experiențele personale ale altora, prin căutările și experiențele sale. Dragostea de Dumnezeu și de oameni este o platformă doctrinală generală numai atunci când se limitează la cuvinte. Atunci când este trăită dragostea devine o experiență personală. Dragostea vine din interiorul inimilor noastre și nimeni nu poate iubi în locul altora și de aceea fiecare va sta, în mod personal, în fața lui Dumnezeu. Procesul de transformare interioară, generat în om de către Dumnezeu este unul personal, iar cei din jur nu pot decât să îl respecte și să îl ajute prin a acorda credit și înțelegere celor care îl parcurg. Mai presus de orice, fiecare om are nevoie de libertatea de a căuta și a înțelege, libertatea care, după părerea mea, este îngrădită, în mod nejustificat de barierele puse, în mod artificial, de către dogmele și doctrinele bisericești.