08 Aug.
2013

Revolta lui Satana

si necesitatea revelatiei

 

Gabriel Baicu

Este adevărat că Dumnezeu a iubit foarte mult lumea, a se înțelege toată creația Sa, încât a dat pe Fiul Său să moară pentru ea pe cruce. (Ioan 3; 16) Este la fel de adevărat că și omul, prin Omul Isus (Iisus) atât de mult l-a iubit pe Dumnezeu încât  s-a sacrificat pe Sine pentru El și a fost gata să își dea viața pe cruce pentru ca Dumnezeu să poată să guverneze în pace asupra universului și să poată să îl învingă pe Satana, dușmanul Său. Sacrificiul de la cruce a fost dublu. A murit Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru oameni și, în același timp, a murit Omu Isus (Iisus) pentru cauza Tatălui ceresc, pentru a face voia Lui. Crucea este un eveniment cu dublă semnificație, moartea lui Dumnezeu, care dobândește un sens în învierea omului și moartea omului, care își sacrifică puținul pe care îl are, scurta Sa viață pământească, pentru ca Dumnezeu să poată să reveleze caracterul Său iubitor creației Sale.

La cruce a murit Dumnezeu, dar, în același timp, a murit și un Om și anume Isus (Iisus), Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului. Prima afirmație, fără cea de a doua, este total incompletă și incapabilă să ne sugereze esența relației dintre Dumnezeu și oameni. Moartea pe cruce a lui Isus (Iisus) a împăcat lumea cu Dumnezeu, dar în același timp, l-a împăcat și pe El cu lumea, prin lume înțelegându-se toată creația Sa. Dumnezeu a iubit omul și omul l-a iubit pe El, atât de mult încât, au fost gata să și moară unul pentru celălalt, numai pentru a fi siguri că vor fi pentru totdeauna împreună. Mă refer deasemenea și la nenumărații martiri care au murit pentru credința lor, din dragoste pentru Dumnezeu. Aceasta este o extraordinară poveste de dragoste, dintre Dumnezeu și om și nimic altceva, chiar dacă Biseririle instituționale, prin doctrinele și dogmele lor, au încercat întotdeauna să o transforme și să o prezinte ca pe o expresie a autorității absolute, care ar sta la baza a tot ceea ce există. Dragostea se trăiește, se experimentează, se gândește dar se și simte, antrenează întreaga Ființă a lui Dumnezeu și întreaga ființă umană.

Aceasta este diferența între ceea ce propovăduiesc eu, adică Creștinismul spiritual și ceea ce susțin Biseririle instituționale, adică Creștinsmul dogmatic și autoritar. Eu încerc să pătrund în această poveste de dragoste și să o descriu, nu mă mulțumesc cu ”teoriile”, numite doctrine și dogme creștine, care nici știință adevărată și completă de Dumnezeu nu sunt și nici filozofie de calitate nu este. Satana s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu deoarece el nu a înțeles niciodată dragostea și a crezut că universul poate să aibă un sens, bazat numai pe autoritate și putere. La fel ca și îngerul căzut, multe Biserici instituționale, dacă nu toate, pun în prim plan autoritatea, judecata, lupta pentru putere, pedeapsa și infernul și cei care formează și formulează concepțiile lor nu înțeleg și nu acceptă povestea de dragoste, dintre Dumnezeu și om, pe care o consideră, în mod eronat, o expresie a unui anume misticism sau esoterism.

În caz de divorț, părțile se despart și ceea ce este nemuritor, rămâne nemuritor și ceea ce este muritor, adică omul, își urmează traiectoria sa trecătoare. Dumnezeu însă nu agrează divorțul și prin aceasta ne spune că El nu dorește să se despartă niciodată de Mireasa Sa, de Biserică, care este una singură și nu o multitudine. Relația dintre Dumnezeu și oameni nu este una bazată pe autoritate și constrângere, ci este fundamentată pe faptul că El, începând prin Omul Isus (Iisus), se exprimă și se manifestă prin oameni, este și Om. Chiar dacă pare o ”nebunie”, este ”nebunia” conținută de învățăturile lui Isus (Iisus) și eu spun că nu este de loc nebunie, este doar ”scandalul” crucii, despre care spunea apostolul Pavel.

"22 Iudeii, într-adevăr, cer minuni, şi grecii caută înţelepciune;

 23 dar noi propovăduim pe Hristos cel răstignit, care pentru iudei este o pricină de poticnire, şi pentru Neamuri, o nebunie;" (1 Corinteni 1; 22-23)

 

Există o ordine în relația dintre Dumnezeu și oameni, dar este ordinea iubirii, liber consimțită și nicidecum o ordine autocratică. Cine îl iubește pe Dumnezeu nu duce în derizoriu numele Lui, nu fură, nu minte și nu înșeală pe nimeni, deoarece El locuiește în aceea persoană. Nici eu nu fac altceva decât să scriu despre această ”nebunie” a crucii, pe care Bisericile instituționale încearcă să o quantifice în termeni raționali, înscriind-o și reducând-o forțat la contextul autorității lor spirituale, asupra celor credincioși și asupra celor credincioase. Dumnezeu este ”îndrăgostit” de oameni individuali și nicidecum de instituțiile bisericești și de pretențiile lor absurde. Nimeni nu poate să fie îndrăgostit de o instituție, chiar și atunci când îi recunoaște folosul ei social. Interesant este că Dumnezeu, în dragostea Lui pentru noi, dorește să ne dea tot ceea ce are și să ne ridice la nivelul Său și nu doar să ne domine și să ne folosească pentru niște scopuri ascunse. Dumnezeu dorește să ne fie folositor și nu să ne folosească, dorește să dea, nu să primească și așteaptă de la noi să avem același gând pe care l-a avut și Isus (Iisus).

"4 Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora.

 5 Să aveţi în voi gândul acesta care era şi în Hristos Isus:" (Filipeni 2; 4-5)

 

Într-o lume în care fiecare se uită la foloasele sale, Dumnezeu se uită mai întâi la foloasele noastre și nu la ale Sale. Dacă între noi și El nu ar exista dragoste, ”nebunia” crucii, atunci înseamnă că avem o extraordinară problemă și anume faptul că specia noastră este amenințată cu distrugerea de către o forță străină ei, de Dumnezeu care dorește să ne transforme într-un fel de supuși examplari, depersonalizați și aceasta pentru a câștiga un pariu cu inamicul Său, cu Satana. Dacă Dumnezeu nu ne iubește, ca pe Fiul Său Isus (Iisus), atunci înseamnă că El dorește doar să facă o demonstrație în fața întregului univers, prin care să consolideze autoritatea Sa și să înlocuiască o treime din îngerii căzuți, prin revolta lui Satana, cu același număr de oameni, deveniți după mântuirea lor ca și îngerii.

Dacă Dumnezeu ne iubește doar pentru utilitatea noastră, ca pe niște obiect de mare preț și nu pentru ceea ce suntem, pentru sufletele noastre, pe fiecare din noi în parte, atunci El se va folosi de noi și când nu vom mai fi utili, vom fi azvârliți ca niște vechituri. Dacă Dumnezeu l-a trimis pe Isus (Iisus) să ”moară” pe cruce, dar știind că moartea nu poate să însemne de fapt nimic pentru o ființă nemuritoare, a cărei viața pe pământ oricum este inferioară celei din cer și totul nu ar fi fost decât o ”înscenare”, care să mimeze dragostea, atunci suntem în mijlocul unui joc în care nu avem decât de pierdut. Cu toate acestea, Isus (Iisus) a fost și Om și nu doar Dumnezeu nemuritor și din acest motiv moartea Lui a avut o semnificație reală, a fost o experiență dramatică autentică și nu o ”înscenare.”    

Unitatea internă dintre Dumnezeu și om este sensul real al Creștinismului, sacrificiul reciproc este dovada unei relații autentice de iubire care elimină posibilitatea unei regizări de proporții cosmice în care omul să fie un pion și până la urmă o victimă, oricum ai lua-o, fie în iad, fie în rai. Revolta lui Satana și tot simbolismul legat de ea ne duce însă pe un plan în care, la prima vedere, se poate vedea un conflict între  forțe universale, ostile unele altora, care nu se iubesc și în care Dumnezeu își arată o altă dimensiune, una războinică și neiertătoare. Această latura, care acoperă vederea clară a Creștinului se evidențiază și în modul în care Dumnezeu s-a comportat cu popoarele din vechime, vecine ale poporuli evreu. Dumnezeu, în V.T., nu a fost un Tată iubitor pentru toți oamenii, și-a manifastat dragostea Sa doar pentru poporul evreu și pe celelalte popoare le-a trata ca pe niște dușmani. Numai că întregul angajament al lui Dumnezeu în istoria omenirii trebuie privit și ca o metaforă sau poarabolă de mari proporții care ascunde și nu doar revelează adevăruri fundamentale. Dacă, V.T. ar fi cu adevărat o cronică ad literam, o relatare istorică a tot ceea ce s-a întâmplat, fără însă să fie mai degrabă o reprezentare simbolică a unor adevăruri mult mai profunde, atunci Dumnezeu, în V.T., ar putea să fie considerat ca și un Monarh absolut al universului, care face ce vrea cu oamenii și îi folosește cum dorește. Isus (Iisus) însă a reușit să ne demonstreze că toată această alegorie biblică nu este decât o inscripție milenară, greu de citi și destul de confuză în piatra unei materialități de care spiritul uman se poate desprinde doar printr-o cunoaștere reală și o experiență vie cu Dumnezeu.

În realitate, Dumneze este îndrăgostit de oameni, El însuși fiind și Om, cu o dragoste pură și spirituală și preferă să se sacrifice pe Sine nu să sacrifice pe alții pentru El. Așa ne spune crucea. Dumneze are o singură Mireasă spirituală, formată din multe fecioare credincioase și unirea deplină dintre Dumnezeu și om este esența învățăturii creștine. Povestea de dragoste dintre Dumnezeu și om se finalizează printr-o căsătorie spirituală veșnică.

"7 Să ne bucurăm, să ne înveselim şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit

 8 şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat.” (Inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor." (Apocalipsa 19; 7-8)

 

De aceea spun că pentru a înțelege relația dintre Dumnezeu și fiecare ființă umană în parte modelul monarhismului absolut, atât de folosit de către Bisericile instituționale este unul fals și derutant. În realitate este vorba despre o căsătorie spirituală, în care Spiritul lui Dumnezeu și spiritul omului devin una. Această unitate nu se realizează doar prin cunoașterea și respectarea unor doctrine și dogme, ci printr-o experiență spirituală directă, printr-o relație personală între Dumnezeu și om. Această unire nu se poate produce prin forță și prin autoritate, ci prin dragoste deplină între Dumnezeu și om.

Dacă cineva crede că eu am ”luat-o razna” sau că deviez, treaba lui sau a ei, dar mulți au crezut despre Isus (Iisus) că este ”nebun” atunci când le-a spus ucenicilor că trebuie să mănânce carnea Lui și să bea sângele Lui, pentru a fi mântuiți. În acel context, Isus (Iisus) a vorbit tot despre unitatea desăvârșită între ființele umane și Ființa lui Dumnezeu, despre unitatea Spiritului, care cuprinde cele două realități în una singură. Mulți Creștini fac acest lucru astăzi, prin Cină sau Eucharistie, dar o fac formal și tot nu acceptă ”nebunia” crucii lui Hristos. Pavel a spus-o clar că, pentru lume, crucea lui Isus (Iisus) este o nebunie. Aș spune eu, că această cruce a lui Isus (Iisus) este de fapt ”nebunia” drgostei dintre Dumnezeu și om și nicidecum vre-o formă de patologie. Ceea mai mare poruncă este dragostea de Dumnezeu și de aproapele, dar locul iubirii creștine a fost luat de tot felul de ritualuri și reguli inventate de oameni, de doctrine și dogme, care fundamentează autoritatea păzitorilor lor, adică a funcționarilor bisericești, asupra celor credincioși și a celor credincioase. (Marcu 7; 10-11)

În lumea Creștinismului instituțional manipularea este la ea acasă și mulți Creștini ”sănătoși”, se folosesc de forța maselor de credincioși pentru a influența și impune autoritatea lor spirituală asupra mulțimilor. Cu toate acestea, dragostea este un fenomen individual, atribut al fiecărui credincios și al fiecărei credincioase în parte, o experiență spirituală proprie, care nu poate să urmeze rețete fixate de alții și nici comenzi insituționale bisericești. Nu se poate porunci inimii să iubească și nici nu este rațional ca cineva să fie amenințat cu moartea, cu iadul, dacă nu poate să iubească pe Dumnezeu sau pe aproapele său. Acestea sunt practici incoerente. Ori iubești, ori vei arde la nesfârșit în iad. Dragostea veșnică înseamnă viață veșnică pentru că dragostea este expresia și forța vieții, care susține pe aripile ei și dă speranță celor care iubesc. Dragostea spirituală este quintesența vieții, este sensul ei și de aceea Dumnezeu este dragoste, pentru că este viață.

Satana a fost perfect, în strălucirea sa, dar nu l-a iubit pe Dumnezeu, căci altfel nu s-ar fi revoltat. Poate că teoretic, la suprafață, Satana a avut o aparență de dreptate, în afirmațiile Sale revoluționare. Lipsea însă ceva din conținut și anume relația directă și profundă între conștiințe, comunicarea și unitatea internă, spirituală, între Dumnezeu și ființele create. Satana ar avea categoric dreptate, dacă relațiile din Împărăția lui Dumnezeu s-ar baza numai pe legi sau pe norme obligatorii, numai pe drepturi și obligații reciproce, fără aceea legătură internă și fără sacrificiul de sine, atât al lui Dumnezeu, cât și al creaturilor Sale. Dacă ar fi să ne bazăm pe ceea ce se consideră, în lumea noastră a fi principii democratice, atunci poate că Satana a avansat argumente solide în favoarea pretențiilor sale. Cu toate acestea, Tatăl ceresc ne învață pe noi și aceasta decurge din natura Sa, să nu luăm niciodată decizii fără avizul inimii. Poate că este un aviz consultativ, dar este un aviz obligatoriu. Dacă acest lucru ar fi valabil numai pentru noi, dar pentru El nu, atunci totul ar fi o păcăleală și Satana ar avea ceva important de spus. Dumnezeu este legat de ființele create, intern și spiritual și nu doar extern, prin autoritate impusă.

Dumnezeu este suprem tocmai pentru că este dragoste, căci dacă ar fi doar o parte beligerantă într-un ”război” fie acesta și spiritual, El nu s-ar putea situa ”deasupra lucrurilor”, pentru a fi un Judecător obiectiv. Dumnezu nu poate să fie, în același timp, și Arbitru și combatant, în lupta cu Satana. Din acest motiv, este foarte important să nu analizăm prea literal alegoria biblică, privitoare la lupta dintre Dumnezeu și Satana. În fapt, Dumnezeu cuprinde în Sine și binele și răul, căci dacă vom susține că în Dumnezeu nu există și binele și răul, atunci se va putea pune, în mod legitim, întrebarea: de unde cunoștea Dumnezeu binele și răul, înainte de revolta lui Satana? Cunoașterea binelui și a răului este atributul lui Dumnezeu.

"22 Domnul Dumnezeu a zis: „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm, dar, acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci.” (Geneza 3; 22)

Unii Creștini nu au putut să iasă din această dilemă și au devenit gnostici, separând total pe Tatăl ceresc, fundament exclusiv al binelui, de Demiurg, un dumnezeu rău, care a creat lumea noastră. Eu însă nu susțin în acest articol o viziune gnostică, ci una spirituală și între ele este o mare diferență. Dumnezeu este Unul, nu există doi dumnezei, unul bun și unul rău, chiar dacă cel de-al doilea a fost creat tot de Tatăl ceresc și a devenit creator al lumii noastre fără voia Lui. În Dumnezeu își are originea atât binele cât și răul și între cele două laturi se duce o luptă din care binele va ieși până la urmă învingător. Binele se evidențiază prin contrast cu răul și nu poate să fie definit ca bine decât în opoziție cu contrariul său. Un univers în care nu există nimic rău, Paradisul, este un loc unde nu există moarte și distrugere, tragedie și suferință, dar nu este universul nostru. Viața veșnică este idealul binelui și este promisă de către Dumnezeu oamenilor.

"24 Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă." (Ioan 5; 24)

Satana nu a înțeles sensul vieții, care este dragostea spirituală și a încercat să deturneze ordinea lui Dumnezeu către autoritate și puterea de a ține sub control și a distruge respirația nevinovată a speranței. Cum de nu a înțeles Satana sensul iubirii spirituale? Cum de s-a răcit dragostea lui față de Dumnezeu, dacă a avut-o vre-o dată? Era Satana handicapat la capitolul dragoste? Era incapabil să iubească sau a dorit să separe libertatea de iubire? Ceva s-a întâmplat la nivel emoțional sau sentimental, dacă Satana nu a fost doar o mașină perfectă. Oare Dumnezeu poate să creeze orice mai puțin iubire? Dumnezeu generază și inspiră iubire dar poate El să o creeze o ființă, care, în mod necesar, să fie programată să îl iubească pe El? Nu ar fi putut El să creeze niște roboți iubitori? Cred că răspunsul se află în raportul dintre dragoste și libertate. Nu există dragoste fără libertate, deoarece dragostea este sensul ultim al libertății, este așezarea sau definirea ei. Dragostea nu poate decurge decât din libertate, deoarece este o alegere care exprimă cel mai bine esența unei ființe. Cu toate acestea, libertatea fără dragoste reprezintă adevărata despiritualizare a lumii noastre. Dragostea este uneori văzută ca o limitare a libertății cu toate că libertatea își găsește sensul ei absolut doar în dragoste. Poate că așa a văzut și Satana lucrurile și a ales libertatea fără dragoste înlocuind-o pe cea de a doua cu un surogat al iubirii și anume cu puterea, care are aparența dragostei dar nu și conținutul ei.

Dumnezeu a fost nevoit să restaureze ordinea Sa revelându-se pe Sine, în esența Sa, ca și dragoste, dându-l pe Fiul Său să moară pe cruce.

"18 Şi toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos şi ne-a încredinţat slujba împăcării;

 19 că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor, şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări." (2 Corinteni 5; 18-19)

 

Dacă încerc să reabilitez libertatea spirituală, în contrast cu dogmatismul sec și infertil, aceasta nu înseamnă că propovăduiesc dezmățul sau orice fel de păcat. Categoric, sunt de părere că adevărata dragoste spirituală nu poate fi practicată decât prin respectarea tuturor principiilor morale și a normelor legale, din societate și a echilibrului mintal și natural al omului și consider că spiritualul și carnalul au tendința de a se anula reciproc. Cine se dedă dezmățului cade spre vârtejul de foc al infernului din propia sa ființă, către angoasele unui suflet tulburat de elementele care sunt străine lui și care conduc către întoarcerea acului de busolă a vieții spre moarte.

Fiul lui Dumnezeu a murit pe cruce pentru salvarea oamenilor și Fiul Omului s-a sacrificat pentru Dumnezeu. Una fără alta nu ne revelează relația specială dintre Dumnezeu și om. Cu alte cuvinte, toată creația a fost influențată în rău în urma revoltei lui Satana și chiar și îngerii necăzuți au fost traversați de o umbră de îndoială care a continuat să persiste până la cruce. Oare Satana nu avea totuși dreptate, s-au întrebat îngerii necăzuți, oare nu cumva ei aveau dreptul la mai multă libertate, așa cum le-a spus Satana și nu li se recunoștea acest drept de către El? O treime din îngerii lui Dumnezeu l-au crezut pe Satana și acesta nu este un lucru banal, ci unul extraordinar.  Nu este vorba aici numai despre minciunile spuse de Satana, dar și despre disponibilitatea îngerilor de a crede aceste minciuni, despre așteptările pe care îngerii căzuți le vedeau împlinite, prin promisiunile făcute de diavol. Îngerii nu au fost naivi sau ”idioți” și știau și ei tot ceea ce știa și Satana, au fost atrași de viziunea diavolului pentru că au văzut în ea un progres și o îmbunătățire a statului lor.  

Libertatea sau liberul arbitru, pe care Dumnezeu l-a oferit creaturilor Sale, ca un atribut esențial pentru formarea și devenirea lor, nu poate fi acuzată ca fiind cauza revoltei lui Satana. Cu alte cuvinte, Satana nu s-a revoltat doar pentru că a putut să facă acest lucru, doar pentru că libertatea pe care o avea i-a permis aceasta. Nu a fost un joc, totul a avut o miză și o rațiune. De ce s-a revoltat Satana împotriva lui Dumnezeu? Aceasta este o întrebare foarte importantă cu multe implicații asupra învățăturii creștine. Mulți Creștini răspund simplu. Satana a avut libertatea de a alege și a vrut să fie deopotrivă cu Dumnezeu, a devenit mândru dintr-o dată și a decis să îl conteste pe Dumnezeu. Câteodată ei mai adaugă, până la un punct, Satana a fost un înger bun și apoi, fără motiv, dintr-o dată, din pură mândrie, s-a răzvrătit. Satana era foarte frumos și inteligent și de aceea s-a considerat egal sau chiar superior lui Dumnezeu și gata să îl înlocuiască.

Toată această alegorie, pe care mulți o consideră o istorie, în sens literal, a universului, nu este o istorie literală, ci mai degrabă literară, care ridică multe semne de întrebare. Este absurdă credința că Satana s-a considerat pe Sine mai frumos sau mai inteligent decât Dumnezeu, căci o astfel de comparație, în nici un fel, nu se putea face. Cum se poate compara creatura cu Creatorul? Dacă chiar era sau este inteligent, Satana nu putea face o astfel de comparație și nici noi nu trebuie să fim manipulați să credem că a făcut-o, prin snoave și generalități, devenite dogme și doctrine religioase. Fundamentul revoltei sale a fost mult mai profund, dacă a reușit să convingă de presupusa lui dreptate o treime din îngerii lui Dumnezeu, pe acele ființe care l-au văzut față în față pe El și care au beneficiat de prezența Sa.

În spatele mitologiei biblice se ascund adevăruri și dezbateri mult mai complexe decât suntem lăsați să întrevedem, de către Creștinismul dogmatic. Oricum, pretențiile Scripturilor trebuie să fie luate în serios și este important de văzut ce prezintă ele cu adevărat și nu doar ceea ce ni s-a indus prin întreaga noastră istorie și cultură să credem că reprezintă. Demonizarea anumitor credințe și idei s-a practicat în trecut și se întâmplă și în prezent și de aceea un demers cognitiv mai aprofundat nu are cum să strice. Iată ce ne spune Biblia despre Satana, într-un prim text:

"12 „Fiul omului, fă un cântec de jale asupra împăratului Tirului şi spune-i: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: „Ajunseseşi la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe.

 13 Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonix, cu topaz, cu diamant, cu crisolit, cu onix, cu jasp, cu safir, cu rubin, cu smarald şi cu aur; timpanele şi flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai fost făcut.

 14 Erai un heruvim ocrotitor cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare.

 15 Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine.

 16 Prin mărimea negoţului tău te-ai umplut de silnicie şi ai păcătuit; de aceea te-am aruncat de pe muntele lui Dumnezeu şi te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare.

 17 Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta. De aceea te arunc la pământ, te dau privelişte împăraţilor.

 18 Prin mulţimea nelegiuirilor tale, prin nedreptatea negoţului tău ţi-ai spurcat locaşurile sfinte; de aceea scot din mijlocul tău un foc care te mistuie şi te prefac în cenuşă pe pământ, înaintea tuturor celor ce te privesc.

 19 Toţi cei ce te cunosc între popoare rămân uimiţi din pricina ta; eşti nimicit şi nu vei mai fi niciodată!" (Ezechiel 28; 12-19)

 

Acest text are o dublă referință, el se referă în primul rând la împăratul Tirului și mulți susțin că se referă și la Satana. Ce i se reproșează heruvimului ocrotitor? ”Prin mărimea negoţului tău te-ai umplut de silnicie şi ai păcătuit”. Îngerii nu fac negoț, deci nici lui Satana nu i se putea reproșa o îmbogățire materială. ”Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta.”. Oare ceilalți îngeri nu erau frumoși și strălucitori? A fost doar frumusețea cauza căderii satanice? În principiu, frumusețea nu poate să fie ceva rău căci și Dumnezeu este frumos și frumoase sunt și multe lucruri din creația Sa . În toate cazurile, Dumnezeu a continuat să creeze obiecte frumoase, de exemplu, cele din lumea noastră, fără să vadă un pericol în frumusețea lor. ”Prin mulţimea nelegiuirilor tale, prin nedreptatea negoţului tău ţi-ai spurcat locaşurile sfinte”. Negoțul și locașurile sfinte nu se puteau referi la heruvimul ocrotitor, care nu făcea negoț și nu avea probabil nici propriile lui locașuri sfinte, ci mai degrabă se referă la un împărat, cum ar fi cel al Tirului, care făcea negoț și avea și locașuri considerate sfinte în religia sa.

În versetul 12, textul specifică cui se adresează profeția, dar este destul de bogat în simboluri și poate fi interpretat, în subtext, ca și cum s-ar referi la îngerul căzut, dar forțând peste limitele sale textul. În orice caz, precizarea finală ”eşti nimicit şi nu vei mai fi niciodată!”, nu are cum să se refere la Satana, decât cu o foarte mare toleranță, căci diavolul, în vremea profeției nu a fost de fapt nimicit, a continuat să lucreze și încă își desfășoară activitatea sa. Nimicit era împăratul Tirului și nu Satana, care va fi cu totul nimicit doar cu ocazia sfârșitului lumii. Satana nu și-a pierdut total influența și nu a fost înfrânt decât prin cruce și până la cruce a acționat continuu pe pământ. În principal, textul se adresează împăratului Tirului și în subsidiar s-ar putea adresa și lui Satana. Este greu de stabilit ce fel de heruvim ocrotitor putea să fie împăratul Tirului și pentru cine putea să joace un astfel de rol, chiar simbolic, afară de poporul său.

În orice caz, Dumnezeu nu avea nevoie de un heruvim ocrotitor, deoarece El nu avea de cine să fie ocrotit. Dumnezeu, ne spune mitologia biblică, Cel care este infinit, este nemuritor și nimeni nu are cum să îi facă rău. De ce a creat Dumnezeu un heruvim ocrotitor, care să protejeze tronul Său? Paradoxal, tocmai acest heruvim ocrotitor, de care nu era nevoie, căci nimeni niciodată încă nu se răzvrătise, a pus în discuție autoritatea lui Dumnezeu? Ce logică avem aici? Nu există nici un pericol și atunci Dumnezeu se hotărăște să creeze un apărător, care devine el un pericol și fără de care poate că nici nu ar fi apărut niciodată un astfel de episod. Este ciudat. De fapt, încercând să evite consecințele unui imaginar pericol, Dumnezeu a creat chiar El un astfel de pericol, pentru Împărăția Sa. Explicația poate sta în faptul că traducerea Cornilescu a Bibliei a preluat greșit textul original. În N.R.S.V. a Biblie în engleză scrie altceva: ” With an anointed cherub as guardian I placed you;” Te-am plasat împreună cu un heruvim ocrotitor. (Ezechiel 28; 14) La fel apare și într-o versiune a Bibliei ortodoxe:

 "14. Cu heruvim te-am asezat in muntele lui Dumnezeu cel sfant;

  15. In centrul pietrelor de foc erai." (Ezechiel 28;14 - Biblia Ortodoxă - creștinortodox.ro/biblia/)

În altă versiune însă apare în alt mod:

"14. Tu erai heruvimul pus ca sa ocrotesti; te asezasem pe muntele cel sfant al lui Dumnezeu, si umblai prin mijlocul pietrelor celor de foc." (Ezechiel 28; 14 – biblia-ortodoxă.ro)

Nu este clar, Satana era un heruvim ocrotitor sau era însoțit de un heruvim ocrotitor? A doua versiune este mai rațională dar se referă mai degrabă la un om, care avea nevoie să fie ocrotit și nu la Dumnezeu, al cărui tron nu avea împotriva cui să fie ocrotit. Dacă acceptăm varianta că Satana a fost inițial un heruvim ocrotitor al tronului lui Dumnezeu, atunci apare o contradicție de fond, căci dacă până la revolta lui Satana nu a existat răul în univers, de ce era nevoie de cineva care să ocrotească tronul lui Dumnezeu, înainte ca răul să existe? În orice caz, Ezechiel cap. 28 pare să vorbească mai degrabă despre un om, cu ajutorul unei metafore vii și puternice, decât despre un înger, dar aș adăuga că nu este exclusă nici ipoteza unui mesaj sublimat, a unui subtext cu implicații cosmice. Să ne ațintim atenția asupra unui alt text biblic:

"1 Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel:

 2 „Fiul omului, spune voievodului Tirului: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: „Pentru că ţi s-a îngâmfat inima şi ai zis: „Eu sunt Dumnezeu şi şed pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu în mijlocul mărilor”, măcar că nu eşti decât om, şi nu eşti Dumnezeu, măcar că îţi dai ifose ca şi când ai fi Dumnezeu.

 3 Iată că eşti mai înţelept decât Daniel, nicio taină nu este ascunsă de tine;

 4 prin înţelepciunea şi priceperea ta ţi-ai făcut avere şi ţi-ai grămădit aur şi argint în vistieriile tale;

 5 prin marea ta înţelepciune şi prin negoţul tău ţi-ai mărit bogăţiile, şi prin bogăţiile tale, inima ţi s-a îngâmfat foarte mult.”

 6 De aceea, aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: „Pentru că îţi dai ifose ca şi când ai fi Dumnezeu,

 7 iată că voi aduce împotriva ta nişte străini, pe cele mai asupritoare dintre popoare, care vor scoate sabia împotriva înţelepciunii tale strălucitoare şi-ţi vor pângări frumuseţea.

 8 Te vor arunca în groapă, şi vei muri ca cei ce cad străpunşi de lovituri, în mijlocul mărilor.

 9 Vei mai zice tu atunci în faţa ucigaşului tău: „Sunt Dumnezeu”, măcar că eşti om, şi nu Dumnezeu, sub mâna celui ce te va ucide?

10 Vei muri de moartea celor netăiaţi împrejur, de mâna străinilor! Căci Eu am vorbit, zice Domnul Dumnezeu." (Ezechiel 28; 1-10)

 

Versetele de la 11 la 19 vin în continuarea directă a versetelor de la 1 la 10, din cap. 28 din Ezechiel. În versetele de la 1 la 10 se vorbește clar despre un om, care suportă aceleași acuzații care sunt prezentate și în versetele de la 11 la 19. Dacă versetul 14 este interpretat în sensul că persoana era însoțită de un heruvim ocrotitor, nu era ea însăși un heruvim ocrotitor, atunci nu mai rămâne decât mențiunea din versetul 13, cu referire la Grădina Edenului. Aceasta poate fi doar o metafora și nu o relatare faptică. Dacă ar fi considerată ca și o imagine reală a situării lui Satana în cer, atunci s-ar pune o întrebare: de ce l-a însoțit Dumnezeu pe Satana cu un heruvim ocrotitor, de cine dorea El să îl ocrotească? Răul încă nu exista în cer, ce pericol putea să existe pentru Satana? Evident, nu era nici un pericol, dat fiind frumusețea și înțelepciunea sa. De fapt, Biblia nu ne spune mare lucru despre Satana și ceea ce ne spune cade sub incidența unor multiple interpretări. Un lucru ni se spune sigur și anume că Satana s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu și a atras după sine o treime din îngerii lui Dumnezeu. De ce s-a revoltat nu este de loc limpede.   

Dumnezeu nu știe dinainte toate lucrurile? Nu putea să creeze un înger mai puțin spectaculos decât a fost creat Satana și să evite o posibilă concurență din partea sa? Dumnezeu a planificat parcă în așa fel lucrurile încât să apară acest înger răzvrătit, creând un ocrotitor de care de fapt nici nu avea nevoie și înzestrându-l pe acesta cu niște calități excepționale. Dumnezeu avea nevoie să se reveleze creației Sale și nu oricum, ci fiind iubitor, ca și dragoste, adică fiind gata să își jertfească la nevoie chiar viața pentru creația Sa. Pentru o astfel de revelație, Dumnezeu a avut nevoie de un adversar, pe care l-a creat chiar El, căci nimeni altcineva nu putea să fie adversarul Lui, dacă nu ar fi fost creat de la început cu această destinație. Ce sens ar fi avut o luptă fără un adversar? Ce rost ar fi avut o jertfă fără o luptă? Isus (Iisus) și-a dat viața în lupta cu Satana, căci îngerul căzut i-a inspirat pe oameni să îl omoare, mai mult diavolul a fost  acela care a introdus crima și nedreptatea în lume. Bineînțeles că acest adversar, creat de Dumnezeu ca potențial vrăjmaș, nu a fost un adevărat competitor, căci nimeni nu poate concura cu Dumnezeu și să câștige, căci dacă ar avea o astfel de șansă, atunci ce fel de Dumnezeu este El? În mod obiectiv, dacă Dumnezeu este Cel care credem noi că este, adică o realitate infinită, El nu poate avea o reală concurență, de nici un fel, nu există nici măcar șansa ca cineva, oricine, să concureze cu El și să câștige această bătălie.

Dacă Dumnezeu este o realitate mai puțin impresionantă, numai atunci s-ar putea imagina un adversar real, care să poată să îl învingă. Între Dumnezeu și Satana a fost o dezbatere de idei, pe care ar fi interesant să o cunoaștem, pentru a cunoaște mai bine temelia credinței noastre. Biblia ne vorbește despre Dumnezeu și ceea ce ne spune ea, încerc să transmit și eu, pe baza afirmațiilor ei.   

Ar fi important să cităm, în acest context și textul biblic care se află în Isaia 14:

"3 Iar când îţi va da Domnul odihnă după ostenelile şi frământările tale, şi după aspra robie care a fost pusă peste tine,

 4 atunci vei cânta cântarea aceasta asupra împăratului Babilonului şi vei zice: „Iată, asupritorul nu mai este, asuprirea a încetat" (Isaia 12; 3-4)

 

"12 Cum ai căzut din cer, luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor!

 13 Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu, voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei,

 14 mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt.”

 15 Dar ai fost aruncat în Locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului!

 16 Cei ce te văd se uită ţintă miraţi la tine, te privesc cu luare aminte şi zic: „Acesta este omul care făcea să se cutremure pământul şi zguduia împărăţiile,

 17 care prefăcea lumea în pustiu, nimicea cetăţile şi nu dădea drumul prinşilor săi de război?”

 18 Toţi împăraţii neamurilor, da, toţi, se odihnesc cu cinste, fiecare în mormântul lui.

 19 Dar tu ai fost aruncat departe de mormântul tău, ca o ramură dispreţuită, ca o pradă luată de la nişte oameni ucişi cu lovituri de sabie şi aruncată pe pietrele unei gropi, ca un hoit călcat în picioare." (Isaia 14; 12-19)

 

Versetele 12 și 13 se contrazic între ele. În versetul 12 ni se spune că Satana a fost în cer și a căzut din acel loc, în versetul 13 ni se relatează că Satana doar și-a propus să ajungă în cer. Ori a căzut din cer, ori numai și-a propus să ajungă în cer, amândouă nu funcționează în același timp. Un înger se află deja în cer, dar un om, un împărat își poate propune să ”ajungă în cer”, adică să devină un fel de dumnezeu, bineînțeles fals. Cu toate că V.T. ne spune că profeția se adresează împăratului Babilonului ea este, în mod curent, interpretată ca avându-l ca obiect de referință pe Satana. Dacă acceptăm că se referă la Satana, atunci textul ne spune că acesta dorea să își plaseze scaunul de domnie mai presus de ”stelele” lui Dumnezeu, adică de ceilalți îngeri, paradoxal, căci Satana era deja deasupra lor, conform mitologiei biblice. Satana era un conducător al îngerilor, al corului îngeresc, era deasupra îngerilor, de ce dorea să se ridice deasupra lor, dacă era deja acolo? Textul este confuz și în această privință. Satana, ne spune textul, mai dorea să stea pe muntele adunării dumnezeilor, dar care dumnezei? Nu este un singur Dumnezeu? De asemenea, Satana dorea să stea pe vârful norilor, dacă era deja în cer, se presupune că era deja acolo. În fine, Satana își dorea să fie ca Cel Preaînalt. Aceste ultime două dorințe par mai degrabă că aparțin unui om și nu ocrotitorului tronului lui Dumnezeu, mai ales penultima dintre ele.

În orice caz, conform textelor biblice, atunci când considerăm că ele fac referire la îngerul denumit Satana, acesta nu avea cum să i-a locul lui Dumnezeu, să îl înlăture pe El de la conducerea universului, pretindea doar să fie ca și El. (Isaia 14; 14) Dar oare nu era, într-un fel ca și El, dacă era îngerul ocrotitor al tronului Său, ce putea să își dorească mai mult? Oare nu era ca și Dumnezeu, dacă îl vedea față către față, așa cum vom fi noi, când îl vom vedea pe El? Suntem în prezența unei ciudățenii. Un înger, care conducea deja pe ceilalți îngeri, dorește să fie deasupra lor și mai dorește să fie ca și Dumnezeu. În ce fel ar fi putut o creatură să fie ca și Creatorul Său și prin ce mijloace? Poate o ființă finită să devenită infinită, fără început și fără sfârșit? Nicidecum. Un împărat ar putea să fie egal cu un alt împărat pământesc sau ar putea să se creadă un fel de dumnezeu în țara lui, dar un înger, orice ar face nu are cum să fie la fel ca și Dumnezeu. Tot acest simbolism, ascuns în spatele istoriei poporului evreu și al unor împărați, cu care acest popor a avut a face, nu ne spune de fapt nimic concret. Oare nici acum nu suntem chemați sau lăsați să cunoaștem binele și răul? Cele două sunt atât de amestecate încât este nevoie de o analiză atentă pentru a încerca să le separăm. 

Cât de frumos și cât de deștept a fost Satana încât să creadă că poate să fie ca  Dumnezeu sau că îl poate înlocui pe El? Oricât de frumos sau oricât de deștept ar fi fost Satana nu ar fi putut fi mai frumos sau mai deștept decât Dumnezeu și nu ar fi putut să fie niciodată ca și El. Cine poate să fie mai frumos decât Creatorul? O creatură? Nicidecum. Cine poate să fie mai inteligent, să îl depășească în gândire pe Dumnezeu? O ființă creată de El? În nici un caz. Nimeni și nimic nu se poate compara cu Dumnezeu și lucrul acesta ar fi trebuit să fie evident atât pentru Satana cât și pentru îngeri. Nu este și nu poate fi nimeni comparabil cu El, căci Dumnezeu este o Ființă infinită, dar orice creatură a Sa nu poate fi decât finită, în toată privințele, inclusiv în ceea ce privește frumusețea și inteligența. Revolta lui Satana, relatată de Biblie pare mai degrabă o revoluție a unei puteri limitate împotriva altei puteri de asemenea limitate, ambele concurând pentru putere. Numai că nu acesta este Dumnezeu așa cum îl imaginează credința creștina, adică Absolutul unic și inegalabil.

Dumnezeu este infinit de frumos și de inteligent, nimeni nu se poate compara cu El, nimeni nu poate să fie ca și El și nimeni nu îl poate înlocui pe El. Cine s-ar putea lupta cu Dumnezeu, dacă El este originea a tot ceea ce există, cine ar putea înlocui o origine cu altă origine? Odată originea întregii realități dispărută, dispărea întreaga existență, inclusiv Satana. Este ca și cum cineva s-ar revolta împotriva planetei pământ și ar încerca să o distrugă. O dată cu planeta ar dispărea și aceea persoană, ar fi o misiune sinucigașă. Ce sens ar avea? A fost Satana un posibil sinucigaș? Biblia nu ne spune așa ceva. Încercând să îl distrugă pe Dumnezeu Satana se distrugea deci pe sine, căci El este Acela care ține toate lucrurile în ființă. Este nevoie de multă atenție în înțelegerea mitologiei biblice. Așa cum ne vorbesc textele privitoare la revolta lui Satana despre Dumnezeu, El apare mai degrabă ca o putere finită, Dumnezeu al poporului evreu, care nu a putut să convingă prin prezența Sa pe toți îngerii, că El este dragoste, iar pe două treime dintre ei i-a convins numai după ce Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului a murit pe cruce.

Alegoria biblică vorbește mai degrabă despre forțe aproximativ egale, sau comparabile între ele, care au făcut război în cer. Dacă Dumnezeu este cu adevărat Creatorul a tot ceea ce există atunci să fim siguri că un astfel de Creator nu poate să fie înlocuit de nici una dintre creaturile Sale, oricât de frumoasă și indiferent cât de inteligentă, ar fi aceasta. Dacă Satana a fost cu adevărat un înger inteligent nu putea să nu înțeleagă acest adevăr simplu. Dumnezeu nu poate fi înlocuit cu altcineva, nu poate fi alungat sau omorât și nimeni nu are cum să fie, în toate privințele, ca și El. Noi suntem moștenitorii Lui, dar nu vom putea să fim niciodată infiniți, deoarece avem un punct de plecare.

Dacă Dumnezeu dispare, în logica biblică, toată creația Lui dispare. Unde poate fi alungat Dumnezeu, dacă El cuprinde tot ceea ce există? Cum poate să fie omorât Dumnezeu, dacă El este nemuritor? Cine poate să fie la fel ca și Dumnezeu? Evident că nici o creație a Sa nu poate așa ceva. Mitologia biblică nu ține cont de aceste elemente de bază, ci se azvârle în povestiri care numai sugerează un mesaj, parcă sunt niște picturi făcute pe pânza pe care este pictat un alt tablou. Ca să ajungem la pictura mai importantă, trebuie să nu ținem cont de ceea care a fost calchiată la suprafață. 

Alegoria biblică despre lupta dintre Dumnezeu și Satana se referă parcă la o confruntare dintre Dumnezeul lui Israel și o altă forță aproximativ egală ca posibilități cu aceasta. Dumnezeul Evreilor nu era o divinitate universală, era al lor, lupta alături de ei și, de cele mai multe ori, în favoarea lor. Cealaltă forță spirituală ar fi putut și ea învinge dar a pierdut bătălia, în urma unei confruntări armate. Cu toate acestea și împotriva acestei imagini Dumnezeu este infinit ca existență și putere deci nimeni nu se poate măsura cu El și de aceea consider că alegoria biblică despre lupta dintre Dumnezeu și Satana ne poate duce foarte mult în eroare. Nu afirm că nu există Satana, dimpotrivă, susțin că Biblia nu ne oferă suficiente elemente ca să pot susține cu aceași siguranță varianta dogmatică pe care o promovează Bisericile instituționale. Nu este de loc așa de simplu.”Lupta” dintre Dumnezeu și Satana nu are nici un sens, dacă este interpretată așa cum o fac majoritatea doctrinelor și dogmelor Bisericilor instituționale, adică literal.

Dumnezeu nu are o Împărăția asemănătoare cu cea umană, care poate fi cucerită de altcineva, de un subordonat al Său. Dumnezeu nu conduce creația Sa prin forța Sa de Împărat, ci o integrează prin dragostea Sa. Trebuie să fim foarte atenți cu limbajul biblic, care nu clarifică lucrurile, ci doar le codifică. Ne putem păcăli ușor și putem cădea într-un literalism dezastruos și, în felul acesta putem să ne îndepărtăm de Dumnezeu. Dacă vrem să putem deosebi binele de rău, la nivel cosmic, trebuie să înțelegem cât se poate de bine ce s-a întâmplat în relația dintre Dumnezeu și Satana.

Satana probabil nu a vrut, căci nu s-ar fi putut, să ia locul lui Dumnezeu, atunci ce a vrut de fapt să realizeze? A dorit să fie ca și El? Cum putea să fie ca și El? Nu putea să fie veșnic fără El, nu putea să aibă toate atributele pe care le are El. Nu putea să fie atotputernic, atotștiutor și atotprezent, prin sine însuși. Ceva nu este în regulă în această istorie. Ori Dumnezeu, despre care ne vorbește Biblia, nu este Același cu ceea ce ni se spune despre El, ori dacă El posedă cu adevărat calitățile despre care ni se spune, atunci Satana nu putea să își propună să fie la fel ca și El. Satana nu avea cum să fie atotuputernic, atotprezent și atotștiutor, deci nu putea să fie ca și Dumnezeu. În spatele acestor parabole biblice, despre revolta lui Satana, se ascund adevăruri greu de descifrat și un conflict pe care nu putem decât să îl întrezărim, dar care are implicații majore și pentru oameni. 

Satana a dorit mai degrabă să schimbe ceva din ordinea lui Dumnezeu, a contestat anumite principii de organizare a ordinii Lui. Satana a vrut să fie deopotrivă cu Dumnezeu și nu deasupra sau în locul Lui și aceasta prin impunerea unei ordini în care Creatorul să fie egal cu creația Sa, adică să fie obligat să asculte de cererile acesteia. (Isaia 14; 14) Paradoxal, este că Dumnezeu nu a respins cu totul ideea sau principiul conținut de pretențiile satanice, deoarece, în final, El a creat o ființă, pe om, pe care l-a invitat să fie, într-un fel, deopotrivă cu Dumnezeu, adică în și prin Hristos, una cu Tatăl ceresc și stând cu Hristos pe tronul Său de domnie. (Apocalipsa 3; 21) Satana nu a cerut prea mult de la Dumnezeu, nu a cerut ceva absurd sau irealizabil, dar nu avea intenții bune, îi lipsea dragostea. Satana nu l-a iubit pe Dumnezeu, altfel nu se explică revolta lui. Cum se face că o treime din îngerii din cer l-au iubit mai mult pe Satana decât pe Dumnezeu? Este vorba despre un deficit de revelație a iubirii, din partea lui Dumnezeu, în Împărăția Sa, pe care Biblia nu îl explică în nici un fel. 

Cum se poate să îl cunoști pe Dumnezeu și să nu îl iubești, atunci când ești creatura Lui și când, fiind în Împărăția Sa simți direct asupra ta dragostea Lui? Este incredibil și totuși este chiar situația unei treimi din îngerii Lui. Ori nu îl iubești pentru că nu îl cunoști cu adevărat, ori nu dorești să îl cunoști, pentru că nu îl iubești. Ciudat. Dumnezeu era Tatăl îngerilor, cum se facă că ei nu își iubeau îndeajuns propriul lor Tată? Îngerii nu aveau un alt Tată decât pe Dumnezeu, de ce l-au respins, o treime dintre ei? A fost Dumnezeu un Tată prea autoritar sau El nu se considera Tatăl lor, ci doar Cel care i-a creat și avea toate drepturile asupra lor? Oare Dumnezeu i-a iubit pe îngeri, cu aceeași dragoste cu care îi iubește pe oameni? De ce i-ar iubi Dumnezeu mai mult pe oameni, decât pe îngeri și le-ar oferi un statut superior, oare nu au fost dotați și unii și ceilalți cu libertatea de a lege și cu inteligență? Acestea sunt întrebări provocate de textele biblice.

Care este diferența de fond dintre îngeri și oameni, în afara faptului că primii sunt deja în cer, ca să spunem așa, sunt deja mântuiți, prin încrederea sau credința pe care au arătat-o față de Dumnezeu? Oamenii vor trăi în viitor ca și îngerii din cer și între ei nu va fi nici o diferență. (Matei 22; 30) Cu toate acestea, îngerii sunt văzuți doar ca niște slujitori ai lui Dumnezeu. Oamenii nu vor fi și ei doar niște îngeri slujitori, vor fi mai mult decât atât?

"18 Dacă n-are încredere Dumnezeu nici în slujitorii Săi, dacă găseşte El greşeli chiar la îngerii Săi" (Iov 4; 18)

Ce ciudățenie de afirmație. Cum adică Dumnezeu nu are încredere în îngeri? Nu i-a făcut El? Nu cunoaște El tot ceea ce este în mintea și inimile lor, ca să folosesc un limbaj metaforic? Este vorba de încredere sau de cunoaștere? Caută Dumnezeu greșeli la îngeri? Oare în viitor se mai poate greși în Împărăția lui Dumnezeu, nu este totul perfect? Unii îngeri au greșit și s-au răzvrătit împotriva Lui. Ce se întâmplă când cineva, adică un om mântuit, greșește? Va fi iertat în numele jertfei lui Isus (Iisus)? O dată mântuită și ajunsă în Paradis are o persoană nevoie în continuare de jertfa lui Isus (Iisus), pentru iertarea greșelilor? Dacă Dumnezeu găsește greșeli chiar la îngerii Săi, oare nu va găsi greșeli și la oamenii mântuiți? Teoretic nimic nu poate exclude această posibilitate.

Ce îi va face pe oameni să fie superiori îngerilor? Faptul că unii oameni au trăit pe pământ și au refuzat oferta lui Satana? Cu toate acestea, două treimi din îngeri l-au refuzt pe Satana încă din ceruri, prin urmare au și ei același merit. Poate faptul că oamenii au experimentat direct deosebirea dintre bine și rău și chiar au cunoscut atât binele cât și rău, îi va face pe aceștia să fie superiori îngerilor ca și statut. Nu mă convinge un astfel de argument, atâta vreme cât îngerii au participat, nevăzuți, alături de oameni la întreaga istorie a umanității și au suferit alături de ființele umane, dramele existenței lor. Biblia nu ne relatează clar dacă există vre-o diferență între îngeri și oameni, în Împărăția lui Dumnezeu și nici dacă există vre-o ierarhie între ei dar ne spune că oamenii mântuiți vor trăi la fel ca și îngerii.

În același timp, oamenii vor fi una cu Hristos, și prin aceasta parte a Treimii divine, se va surpa complet zidul dintre noi și Tatăl. Dacă rămân diferențieri atunci vor fi mereu și nemulțumiri. Vor rămâne îngerii în afara Treimii? Nu este clar de ce ar rămâne, atâta vreme cât și ei au sperat în Hristos, și astfel orice umbră de îndoială din mintea lor, s-a risipit, o dată cu jertfa de pe cruce, de pe Golgota. Ce statut actual au îngerii? O posibilă diferențiere dintre îngeri și oamenii, deveniți ca și îngerii din cer, după mântuire, nu este deloc clară, cu toate că este presupusă și uneori exprimată de reprezentanții Bisericilor instituționale. Se susține că oamenii mântuiți vor avea un statut superior îngerilor, dar de ce? Poate pentru că Isus (Iisus) Fiul lui Dumnezeu a fost și Om.

Libertatea de a alege în sine nu poate să fie cauza revoltei satanice, ci poate să reprezinte cel mult o condiție a acesteia. Mulți spun că Satana i-a înșelat pe îngeri și i-a mințit cu promisiuni false și de aceea ei l-au crezut pe diavol și s-au alăturat lui. Cum a putut Satana să ofere îngerilor promisiuni ireale și să îi înșele cu astfel de minciuni, când ei îl aveau în fața lor chiar pe Dumnezeu? Ce promisiune, oricât de extraordinară poate fi mai bună decât prezența lui Dumnezeu în lumea îngerilor și mai mult chiar în ființa lor? Poate să fie imaginat ceva mai extraordinar decât Paradisul, în care trăiau îngerii? Ce a putut Satana să promită mai mult decât Paradisul, mai mult decât dragostea lui Dumnezeu? Ce a putut Satana să imagineze, ca o promisiune superioară a ceea ce îngerii aveau deja, dacă aceștia nu cunoșteau decât ceea ce aveau? Dumnezeu i-a expus pe îngeri la posibilitatea unei alegeri greșite, dându-le posibilitatea de  a alege dar fără să îi pregătească pentru această alegere. Paradisul și vederea lui Dumnezeu se presupun a fi cele mai extraordinare lucruri, care pot să fie imaginate. Pare a fi cu totul irațional să admitem că orice altceva poate fi comparat cu acestea și poate face obiectul unor promisiuni mai bune, făcute de Satana, sau chiar că se poate imagina ceva superior Paradisului.   

Pe de altă parte, Dumnezeu i-a înzestrat pe îngeri cu libertate dar nu și cu știința de a folosi o astfel de ”armă”, căci libertatea este o ”armă”, care în final s-a dovedit a fi letală pentru mulți. Dumnezeu le-a ascuns îngerilor cunoașterea binelui și răului și și-a propus să facă același lucru și cu oamenii, cu toate că strategia Sa cu îngerii a eșuat chiar înainte de creația omului. Aici apar probleme în alegoria biblică și ele trebuie mai întâi  identificate și apoi explicate, cât mai bine cu putință. Oare, înainte de căderea lui Satana, Dumnezeu i-a împiedicat pe îngeri să facă deosebirea dintre bine și rău? Cum ar fi putut îngerii să cunoască răul, care înainte de revolta lui Satana nici măcar nu se manifesta? Dumnezeu cunoștea dintotdeauna binele și răul dar a ținut ascunsă de creația Sa cunoașterea răului, până în momentul revoltei lui Satana. Cu toate acestea, Dumnezeu i-a doatat și pe îngeri și pe oameni cu libertatea de a alege, știind că în viitor și îngerii și oamenii vor trebui să aleagă, între bine și rău.

Oare Dumnezeu cunoștea și binele și răul, înainte de revolta lui Satana? Biblia ne oferă indicii care ne conduc către o concluzie afirmativă. Cum poate Dumnezeu să fie atotștiutor, să cunoască toate lucrurile și să nu cunoască răul, înainte de a se întâmpla? Nu are nici un sens. În logica Bibliei, Satana nu a inventat răul, ci doar l-a manifestat. (Geneza 3; 22) După revolta lui Satana, îngerii de asemenea au cunoscut răul, dar pentru îngeri acesta nu a fost un motiv ca să fie lăsați să trăiască veșnic. Pentru oameni, cunoașterea binelui și răului părea să fie un obstacol pentru a dobândi viața veșnică, ei trebuiau să fie ținuți departe de această cunoașterea sau pedepsiți cu moartea, dar îngerii nu au fost afectați de acest impediment. Interesant este faptul că îngerii, o dată cu revolta lui Satana au ajuns să cunoască, în mod direct, răul și cu toate acestea, cunoașterea binelui și răului nu a fost un motiv ca ei să moară, dimpotrivă, ei au fost lăsți să trăiască tocmai pentru a avea posibilitatea să facă o astfel de diferențiere și să recunoască răul o dată pentru totdeauna. Dumnezeu a aplicat tratamente diferite pentru îngeri și pentru oameni, în ceea ce privește cunoașterea binelui și răului. Oare de ce/ Oare îngerii, o dată ce au au ajuns să cunoască binele și răul nu au ajuns să fie și ei ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul? De ce au fost atunci lăsați să mânânce din pomul vieții și oamenii nu? Mai mult chiar, toată dezvoltarea planului de mântuire a oamenilor a avut ca scop ca îngerii să ajungă să poată cu adevărat să facă deosebirea dintre bine și rău și astfel să poată să trăiască veșnic. În fond, Dumnezeu a dorit să alunge orice îndoială din mintea îngerilor necăzuți, cu privire la promisiunile lui Satana, dar pentru aceasta ei trebuiau să recunoască răul din argumentele diavolui, văzând cum acesta acționează practic. Dumnezeu a făcut aceasta pentru a nu fi nevoit să condamne toți îngerii la distrugere, deci pentru ca ei să nu moară, ci să poată să trăiască veșnic. Opus situației omului, la îngeri, cunoașterea binelui și răului a fost o condiție pentru ca aceștia să trăiască veșnic.   

A trăi în veci depindea de a mânca din pomul vieții, ne spune Biblia și cine apuca să mănânce din el, putea să trăiască veșnic, ca și cum sursa vieții veșnice venea de la pom și nu de la El.

"22 Domnul Dumnezeu a zis: „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm, dar, acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci." (Geneza 3;22)

Este greu de crezut că Dumnezeu le-a dat îngerilor și oamenilor puterea de a alege, dar nu i-a inițiat în legătură cu modul în care puteau să aleagă sau asupra opțiunilor pe care le aveau. Este ca și cum cineva ar pune în mâna unor copii niște arme periculoase dar fără să le spună ce se întâmplă dacă le folosesc, mai mult fără se le explice la ce se folosesc și când nu ar trebui să fie folosite. Dumnezeu i-a avertizat să nu mânînce din pomul cunoașterii binelui și răului, dar nu le-a explicat ce înseamnă binele și răul și care este diferența dintre ele. Sigur că armele nu trebuie de loc să fie puse la dispoziția copiilor și este o întrebare cum s-a întâmplat că Dumnezeu a dat libertatea de alegere unor îngeri și unor oameni, Adam și Eva, care nu cunoșteau binele și răul, deci care nu erau în măsură să aleagă între cele două, în mod conștient și care, în necunoștință de cauză, puteau alege răul, așa cum unii dintre ei au și făcut. Cât despre primii oameni, acestora li s-ar fi putut spune și explica ce înseamnă binele și răul, căci revolta lui Satana se produsese deja, dar ei nu au fost avertizați cu privire la existența lui Satana și a planurilor lui malefice. Dumnezeu i-a supus parcă pe oameni unui test pentru care nu au fost bine pregătiți, căci nu i-a informat cine era potențialul lor dușman. Oamenii, conform relatării din Biblie, au căzut acest test și această cădere nu putea să fie decât rezultatul așteptat.

Învățătura creștină ne spune că răul a fost introdus în Împărăția lui Dumnezeu, în urma revoltei lui Satana, deci înainte de aceasta răul nu era cunoscut și îngerii nu puteau face diferența.  În același timp,  cu toate că îngerii nu cunoșteau binele și răul, totuși ei aveau inteligența și maturitatea de a putea analiza și judeca afirmațiile lui Satana și acuzațiile lui la adresa lui Dumnezeu. Satana a avut nevoie de argumente pentru a se revolta contra lui Dumnezeu și îngerii au analizat și au judecat, în limita cunoștințelor lor, ceea ce li s-a spus. Cum se face atunci că o treime din îngerii lui Dumnezeu, care stăteau zi și noapte alături de El l-au crezut pe Satana și l-au urmat în revolta lui? Ce argumente a putut să folosească Satana pentru a îi atrage pe îngeri și a îi câștiga de partea lui? Nu este dragostea lui Dumnezeu destul de puternică pentru a ține pe toată lumea lângă El? O treime din îngerii din cer nu au considerat că dragostea lui Dumnezeu le este de ajuns.

Eu îmi imaginez dragostea lui Dumnezeu ca pe un fel de lege a gravitației, la nivel spiritual și care atrage spiritele creației Sale și le ține legate de El. Cine ar vrea să anuleze această gravitație și să plutească singur în neant? O treime din îngerii lui Dumnezeu au dorit să se desprindă de El. Oare de ce au procedat așa? Răspunsul la această întrebare merită sondat, deoarece în acest mod putem să înțelegem mai bine ceea ce înseamnă binele și răul și astfel să ne asumăm mai clar atașamentul față de ceea ce alegem de data aceasta în cunoștință de cauză. Adevărata libertate poate să aleagă numai în cunoștință de cauză, căci ea poate să fie și manipulată și o treime din îngerii lui Dumnezeu ne-a dovedit acest lucru. Prin urmare, nu libertatea, ca atare este vinovată de greșelile îngerilor și ale oamenilor, ci ignoranța. Această ignoranță spirituală este cultivată de multe instituții bisericești și mulți Creștini sunt ținuți în întuneric și ”duși de mână” către necunoscut.

Revelația lui Dumnezeu, în procesul cosmic și istoric al salvării omului, nu este un plan de ”urgență”, datorat unui accident, produs prin neascultarea primului om. Însăși sensul mântuirii și al vieții veșnice, răsfrânt atât asupra îngerilor dar și asupra oamenilor, este dat de posibilitatea cunoașterii lui Dumnezeu și acest lucru nu se putea realiza deplin fără revelația caracterului Lui, făcută la crucea Golgotei. Dumnezeu luminează veșnic prin strălucirea izvorului de dragoste revărsat pe crucea Golgotei, fără de care, nimeni nu ar fi putut înțelege cu adevărat ce înseamnă rațiunea de a fi a Celui care ține toate lucrurile împreună.

Viața veșnică înseamnă tocmai să îl cunoaștem pe Dumnezeu. ”Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17; 3) Prin urmare, fără această revelație Dumnezeu nu poate să fie cunoscut. Singura modalitate de a îl cunoaște îndeaproape pe Dumnezeu Tatăl este prin Fiul Său, printr-un Om și acest lucru ne dezvăluie legătura ”organică” între El și oameni căci fără Om, Dumnezeu nu poate să fie cunoscut în profunzimea caracterului Său. Revelația lui Dumnezeu în și prin Om este indispensabilă vieții veșnice, a cărei esență o reprezintă cunoașterea Lui.

"27 „Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu; şi nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere." (Matei 11; 27)

Ce încerc să spun este că, în conformitate cu învățăturile lui Isus (Iisus), pentru a se putea face cunoscut universului, Dumnezeu trebuie cu necesitate să locuiască în Om, să se întrupeze în Om și că întregul sens al creației Sale este acela de a se face cunoscut acesteia. (Ioan 17; 3) Dumnezeu nu dorește să rămână ”ascuns” îngerilor și oamenilor, dorința lui fundamentală este aceea de a se revela, de a se face cunoscut lor dar atâta vreme cât El rămâne ”ascuns”, acoperit cu ”voalul” Legii, revolta, începând cu revolta lui Satana, rămâne posibilă.

Ca să parafrazez ceea ce a spus Pavel, Legea, care ne dă cunoștința păcatului, aș spune eu, aduce cu sine, în mod inevitabil și revolta. A se vedea exemplul poporului evreu în această privință, căci acest popor s-a revoltat continu împotriva Legii lui Dumnezeu. Dragostea jertfitoare însă ne arată că nu avem împotriva cui sau pentru ce să ne revoltăm, deoarece toate lucrurile ne-au fost date de Tatăl nostru, împreună cu Fiul Său. Când spune ”toate lucrurile” Pavel se referă chiar la toate lucrurile, adică viață veșnică și tot ceea ce are Dumnezeu. Nu va trebui să încercăm noi să ne revoltăm pentru a abține ceva, deoarece dragostea cu care ne iubește Dumnezeu ne oferă, chiar și fără să cerem noi, toate lucrurile. Aceasta înseamnă dragostea lui Dumnezeu, aceea care dă totul, nu aceea care impune și cere totul. Mai întâi de toate Dumnezeu ne dă tot ceea ce are, valorile Sale cele mai de preț și apoi, după exemplul Lui și noi vom fi gata să îi dăm Lui tot ceea ce ne aparține, pentru ca astfel să fim ca și El, să ne ridicăm la înălțimea staturii plinătății lui Hristos. (Efeseni 4; 13)

"32 El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?" (Romani 8; 32)

Revolta lui Satana a apărut pe fondul necunoașterii lui Dumnezeu de către creația Sa și datorită faptului că revelația Lui nu a fost, în acel moment, completă. Veșnicia creației nu putea să vină decât prin Omul Isus (Iisus), căci numai în El Tatăl se putea face cunoscut pe Sine. Este adevărat că Tatăl s-a întrupat, s-a întipărit, dintotdeauna în Hristos, Fiul Său cosmic, dar nu s-a putut revela pe Sine deplin în El, decât atunci când Hristos s-a întrupat în Omul Isus (Iisus) și astfel El și-a descoperit deplin natura Sa iubitoare, la crucea Golgotei. Dacă ar fi putut face acest lucru înainte de cruce, revolta lui Satana nu s-ar fi produs sau s-ar fi limitat doar la el, căci diavolul nu ar fi avut ”argumente” împotriva lui Dumnezeu. Hristos cosmic îl cuprindea încă din ceruri, în toată plinătatea Lui, pe Dumnezeu Tatăl, era Tatăl care prin Fiul a luat pentru Sine un trup cosmic.

Dumnezeu Tatăl este Duh și tot universul este trupul cosmic al Tatălui ceresc, Fiul Său este deci Tatăl îmbrăcat în materie și energie cosmică. Cu toate acestea, pentru a se putea descoperi pe Sine creației Sale, în esența caracterului Său, Dumnezeu a avut nevoie de o parte a creațiunii, omul, de finitudinea sa, de vulnerabilitatea sa, de slăbiciunile sale. Aparent paradoxal, Dumnezeu a avut nevoie să se oglindească pe Sine în creația Sa, să creeze o imagine a chipului și a asemănării Sale, a avut nevoie de om, imaginea Sa, pentru a se revela pe Sine. Fără oameni Dumnezeu nu se poate revela pe Sine, în toată complexitatea Sa. Omul este forma supremă prin care se revelează Dumnezeu. Orice creație, fără om, este doar o revelație parțială a lui Dumnezeu. Fără om, esența lui Dumnezeu rămâne existentă și vizibilă doar în Sine și nu se poate manifesta în toată frumusețea Sa. Dumnezeu se revelează prin creația Sa și această revelație este absolut necesară pentru ca El să se poată reflecta și chiar cunoaște deplin pe Sine. Revelația lui Dumnezeu în creația Sa nu este o alegere facultativă, căci fără creație, Dumnezeu nu poate să fie Creator și fără revelație nu se poate cunoaște pe Sine ca și Creator.

Dacă Satana s-ar fi revoltat, odată ce mesajul crucii exista deja, îngerii nu i-ar fi dat ascultare. Crucea Golgotei este la fel de importantă pentru Ființa lui Dumnezeu, ca și pentru salvarea oamenilor. Crucea face legătura între Ființa lui Dumnezeu și manifestarea Sa, este punctul crucial al revelației. Crucea elimină orice posibilitate de a interpreta greșit esența lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu s-ar fi revelat deplin încă înainte de creația omului, în și prin Hristos cosmic, El ar fi avut încă de atunci toate argumentele pe care în prezent i le oferă crucea Golgotei și Satana ar fi fost încă de la începutul revoltei sale un dușman învins, deoarece diavolul a fost învins prin cruce. Lucrul acesta însă nu a fost posibil fără om și fără căderea sa în neascultare. A fost nevoie de cruce, a fost nevoie de Omul Isus (Iisus), a fost nevoie de oameni, pentru ca Dumnezeu să își poată revela complet dragostea Sa și astfel Satana să fie un dușman învins. În urma jertfei lui Isus (Iisus) pe cruce îngerii necăzuți au înțeles că Dumnezeu este în esența Lui dragoste și nu autoritate impusă și că ordinea Sa conține jertfă de Sine, în adâncurile ei.         

Necunoașterea deosebirii între bine și rău a dus la confuzia din conștiințele îngerilor. Dumnezeu este Spirit și ”dinamica” Spiritului este una complexă și îi permite Lui să se descopere treptat creației Sale, mai întâi ca o ”negare” de Sine, prin Satana și apoi ca o afirmare totală și completă prin Omul Isus (Iisus). Această dinamică a Spiritului nu trebuie să fie confundată cu un ”război” între entități diferite, este internă realizării lui Dumnezeu în și prin creația Sa, căci El ajunge la apogeul revelației Sale, prin crucea Lui Isus (Iisus). Fără Satana, jertfa lui Isus (Iisus) ar fi fost inutilă, căci nu ar fi existat niciodată motivul realizării ei. Aceasta nu înseamnă că Satana a făcut un lucru bun, dimpotrivă, înseamnă că Dumnezeu și-a asumat niște riscuri incredibile pentru a se putea apropia de oameni, pentru a se putea realiza pe Sine prin ei. Omul înnobilează creația lui Dumnezeu, este imaginea jertfirii Sale, a capacității Sale de a exprima o valoare superioară oricărei creații și anume libertatea de a se nega pe Sine pentru a atinge idealuri spirituale. Dumnezeu l-a creat pe om, dar ceea ce se creează în interiorul omului, capacitatea de a se ridica deasupra sa, prin negarea de sine, reprezintă o creație continuă și veșnică a Lui. Omul urcă treptele evoluției sale spirituale, care reprezintă infinitul oricărei creații.

Originea răului este o problemă care a avut mai multe soluții în istoria Creștinismului. Unii Creștini nu au acceptat în nici un fel ca originea răului să fie legată de existența lui Dumnezeu și atribuită creației Sale. El nu putea fi sursa răului nici măcar indirect, chiar dacă El l-a creat pe Satana și acesta din urmă a devenit originea răului. Din acest motiv, unii gânditori creștini au recurs la un dualism complicat în care Creatorul lumii noastre nu era același cu Tatăl ceresc, ci era un dumnezeu inferior, Demiurgul. Acest Demiurg este responsabil de tot răul din univers, deoarece el a creat lumea noastră rea și plină de neajunsuri. Aceasta este viziunea gnostică asupra căreia nu am intenția să insist, deoarece despre ea s-a scris mult și analiza ei nu face obiectul acestui articol. Eu am să rămân consecvent cu principiul unui singur Creator, care se face răspunzător de tot ceea ce a fost creat.

Dumnezeu l-a creat pe Satana ca un înger care avea multe calități. Și totuși acest înger s-a răzvrătit împotriva Lui. Oare de ce s-a întâmplat acest lucru? Pentru a încerca să răspund la această întrebare sunt necesare câteva precizări. În primul rând, eu nu am fost martor la evenimentele respective și nu am pretenția că știu în detaliu ceea ce s-a petrecut atunci dar mă bazez pe textele biblice, atunci când fac aprecieri și de asemenea pe consecințele raționale pe care aceste texte le conțin. Atunci când un text face o afirmație, aceasta duce, în mod inevitabil, la o concluzie sau mai multe, în contextul întregii istorii biblice. Orice afirmație biblică seamănă cu rotița unui mecanism și toate rotițele împreună pun mecanismul în mișcare. Nici o afirmație biblică nu este fără consecințe și dacă le analizăm atent vom vedea unde ne conduc ele.

În al doilea rând, eu mă folosesc de regulile rațiunii pentru a analiza diferite posibilități, pornind de la anumite premise clare, pe care ni le oferă Biblia. În al treilea rând, eu nu îl judec pe Dumnezeu ca Persoană, nimeni nu o poate face, nici Iov nu a făcut-o, dar la fel ca și acesta îmi pun anumite întrebări. Analizez expresia metaforică în care este îmbrăcată întreaga istorie biblică și încerc să aflu în ce măsură această desfășurare este conformă cu ceea ce ne imaginăm noi în general că este Dumnezeu și cu ceea ce ni se spune, în mod curent, despre El, în învățăturile Bisericilor instituționale. Prin urmare, nu îl judec pe Dumnezeu, ci analizez ceea ce Biblia ne spune despre El.

Fără îndoială că nu trebuie să facem confuziile curente și mai ales nu trebuie să suplinim limbajul metaforic în locul unei realități metafizice sau istorice. Biblia ne vorbește despre ceva și despre Cineva, vorbindu-ne despre altceva, adică ne vorbește despre Dumnezeu, vorbindu-ne despre îngeri și despre oameni. Biblia nu face o analiză directă a Persoanei Tatălui ceresc, face numai referiri la trăsăturile Sale de caracter, așa cum se desprind din acțiunile Sale întreprinse în istoria omenirii. În textura biblică îl cunoaștem pe Dumnezeu ca într-o oglindă, în mod imperfect, așa cum îl reflectă relatările celor care au scris istoria poporului evreu și  așa cum au perceput evangheliștii viața și învățăturile lui Isus (Iisus).

Dumnezeu l-a creat pe Satana și acesta a fost o etapă necesară în procesul revelației Lui. Dumnezeu cunoștea binele și răul încă înainte de căderea lui Satana. (Geneza 3; 22) Specific pentru Dumnezeu este tocmai faptul că El cunoaște binele și răul, deoarece ele sunt posibile dezvoltări ale celei mai profunde structuri a naturii Lui. Când a descoperit Dumnezeu răul, care se afla potențial în El? Satana este o idee, o creație a Lui. Oare Dumnezeu s-a gândit la un moment dat să îl creeze pe Satana, ca pe un înger strălucitor, sau acesta este o dezvoltare inevitabilă a ieșirii lui Dumnezeu din Sine? Oare Dumnezeu poate să înceapă o creațiune care să sfârșească rău, așa cum s-a întâmplat cu diavolul? Dumnezeu știe dinainte totul și nimic din ceea ce face El nu este o greșeală. Dumnezeu nu l-a creat pe Satana ”din  greșeală” sau fără să știe dinainte ce face. Creația lui Satana și căderea lui sunt legate inevitabil de nevoie lui Dumnezeu de a se revela creației Sale. 

Dacă Dumnezeu cunoștea binele și răul, încă înainte de creația lui Satana, cum se face că totuși l-a creat pe acest înger care a făcut atât de mult rău creației Sale? Dacă Dumnezeu nu cunoștea decât binele dintotdeauna și răul l-a cunoscut numai după revolta satanică atunci înseamnă că El nu este Atotștiutor și că Biblia nu ne vorbește de fapt despre Dumnezeu despre care se predică în religia creștină, adică despre Dumnezeu Atotștiutor. Trebuie văzut tot timpul în ce măsură părerile oamenilor despre Dumnezeu sunt susținute de textele Bibliei, deoarece, de multe ori, există o uriașă deosebire între ceea ce își imaginează oamenii că este El și ceea ce ne spune Biblia că este. Să nu uităm că Dumnezeu, așa cum este predicat în Bisericile instituționale, nu este totdeauna suma descrierilor biblice despre El, ci mai degrabă o idealizare a lor, rodul imaginației credincioșilor.

Cum se face că Dumnezeu l-a creat pe Satana știind că există binele dar și răul și fiind conștient că exista posibilitatea ca acesta să se mândrească și să păcătuiască, cu consecințe atât de grave pentru îngeri și pentru omenire? Oare nu cunoaște Dumnezeu toate lucrurile, încă înainte de a se întâmpla? A știut sau nu Dumnezeu că Satana va păcătui, atunci când l-a creat pe acesta? Dumnezeu cunoaște în anticipație toate lucrurile, nu este clar de ce nu ar fi putut prevedea acțiunile satanice. Dacă Dumnezeu nu cunoștea răul, înainte de revolta lui Satana, pentru ce ar fi acordat Dumnezeu libertate îngerilor, inclusiv lui Satana, dacă El nu ar fi preconizat că aceștia aveau între ce alege, adică între bine și rău? Dumnezeu, atunci când l-a creat pe Satana, știa că acesta se va revolta împotriva Lui, dar revolta sa a fost necesară pentru o deplină revelație a lui Dumnezeu.

Se spune că Dumnezeu a făcut toate lucrurile bune dar, la prima vedere, nu se poate spune la fel și despre crearea lui Satana. Dumnezeu a făcut multe lucruri bune, dar l-a făcut și pe Satana, care s-a dovedit că nu era bun. Se spune că Dumnezeu face toate lucrurile perfecte, dar pe Satana l-a făcut imperfect, dacă revolta înseamnă o imperfecțiune. Numai că în final crearea lui Satana de către Dumnezeu s-a dovedit a fi un lucru bun și folositor căci i-a permis Lui să se reveleze creației Sale, în mod deplin. Atunci când a creat libertatea Dumnezeu a ales riscul, pe care în mod inevitabil îl aduce aceasta. Libertatea ne poate apropia sau îndepărta de Dumnezeu, dar pentru a se îndepărta îngerii aveau nevoie de un reper, de Satana. Fără îngerul căzut, niciodată îngerii necăzuți nu l-ar fi putut alege pe Dumnezeu, în mod liber. Ar fi rămas apropiați de El din reflex și nu în baza unei alegeri conștiente. Satana a dat sens libertății de conștiință a îngerilor. 

O primă contradicție, numai aparentă, a Bibliei. Rămâne contradicție numai dacă nu acceptăm că apariția lui Satana face parte din planul lui Dumnezeu. În cartea Geneza ni se spune că Dumnezeu a făcut toate lucrurile bune și aceasta după ce se presupune că revolta lui Satana a avut deja loc, adică înainte de crearea omului pe pământ.

"31 Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune. Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a şasea." (Geneza 1; 31)

Prin urmare, cartea Geneza ne spune că toate lucrurile creației au fost de la început bune, chiar dacă revolta lui Satan s-a produs înainte de contextul în care această afirmație a fost făcută. Ce se întâmplă cu afirmația din cartea Geneza, de ce ascunde ea răul creat de Satana? Oare nu îl considera Dumnezeu ca fiind un rău real? Contradicția aceasta este inexplicabilă, dacă nu acceptăm necesitatea revelației.

Încă înainte ca lumea să fie creată, Dumnezeu știa că unii oameni vor spera în Hristos pentru mântuire și alții nu vor spera și de aceea unii au fost trecuți în cartea vieții și alții nu.

"8 Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului care a fost junghiat." (Apocalipsa 13; 8)

Prin urmare, încă înainte de întemeierea lumii se punea deja problema mântuirii, cu toate că pământul încă nu exista. Lucrul acesta ne confirmă că Dumnezeu a prevăzut toate lucrurile, inclusiv revolta lui Satana și cu toate acestea a acceptat ca ea să aibă loc, în ciuda ”costurilor” umane foarte ridicate. Dacă înainte de întemeierea lumii, unii oamenii au sperat în Hristos, atunci aceasta înseamnă că încă dinainte de întemeierea lumii se știa că vom avea nevoie de Hristos pentru salvarea noastră și că Satana va pereclita viața noastră veșnică, prin revolta sa. Dacă Satana nu s-ar fi revoltat nu s-ar fi avut în vedere mântuirea omului, prin Hristos, în care să ne punem speranțele, înainte de întemeierea lumii.

Când s-a revoltat Satana, înainte sau după crearea omului pe pământ? Biblia ne spune că, încă înainte de întemeierea lumii, adică înainte ca omul să fie creat pe pământ, s-a pus problema salvării omului. Această salvare a omului este legată de revolta lui Satana, căci omul a fost ispitit de diavol ca să păcătuiască, prin neascultare față de Dumnezeu. Pentru a se pune problema salvării omului trebuia ca revolta lui Satana să se fi produs deja în cer deci Satana s-a revoltat înainte de creația omului pe pământ. Au existat ”două” creații ale omului, una în cer și alta pe pământ? De ce ne spune Biblia că noi am sperat în Hristos înainte de întemeierii lumii? Noi puteam exista doar în mintea lui Dumnezeu, virtual și nu neapărat și fizic.

"4 În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui,

 5 ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale,

 6 spre lauda slavei harului Său pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui." (Efeseni 1; 4-6)

 

Dumnezeu știa, în momentul în care ne-a ales pe noi, înainte de întemeierea lumii, că Satana se va revolta și că omul creat va cădea și el în neascultare, fiind ispitit de diavol. Cu toate acestea, Dumnezeu a mers înainte cu creația omului, deoarece numai astfel creația Sa se putea împlini și numai în felul acesta El putea avea alături de El ființe mature care cunoșteau, la fel ca și El binele și răul. Dumnezeu nu s-ar fi putut face cunoscut deplin creației Sale fără să existe revolta lui Satana și revolta omului și El ar fi rămas întotdeauna o necunoscută pentru îngeri. Fără cruce, pe care aceste două revolte au pregătit-o îngerii nu ar fi putut cunoaște niciodată esența lui Dumnezeu, caracterul Său,  dragostea Sa și frumusețea Sa. Aceasta este ideea de fond a Creștinismului, Dumnezeu dorește să se facă cunoscut creației Sale, în toată complexitatea Sa și de aceea oferă acelor oameni, care sunt interesați să îl cunoască, viață veșnică. Este nevoie de viață veșnică pentru a cunoaște infinitul. Viața veșnică este chiar cunoașterea lui Dumnezeu de către creația Sa, acesta este sensul mântuirii. Cunoașterea lui Dumnezeu este scopul pentru care oamenii sunt mântuiți, pentru care ei au șansa să trăiască veșnic.  

"3 Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu." (Ioan 17; 3)

Cunoașterea binelui și răului este definitorie pentru a fi ”la fel ca Dumnezeu” și a fi la fel ca și El nu este imposibil, mai mult omul a ajuns să fie la fel ca și El, mai puțin capacitatea de a trăi veșnic, după cum ne spune cartea Genezei (3; 22). Acolo ni se arată că pentru a fi la fel ca și Dumnezeu este nevoie să cunoaștem ceea ce cunoaște și El deci revolta lui Satana este legată de cunoașterea anumitor secrete ale lui Dumnezeu. Satana dorea să știe lucruri pe care nu îi era dat să le cunoască, aflase deja despre bine și rău, calitate care era doar apanajul lui Dumnezeu. Revolta lui Satana, după cum ne spune Biblia, este legată de cunoaștere, diavolul a dorit să cunoască ceea ce cunoștea și Dumnezeu și în parte a reușit. Omul a deschis și el ”ușa” cunoașterii binelui și răului și lui i-a fost dat să cunoască pe Hristos, adică binele, după ce a cunoscut căderea prin neascultare.

Dumnezeu cunoștea dintotdeauna binele și răul, dar a ales pentru Sine binele. Dumnezeu nu poate să fie creație și dragoste și în același timp ură și distrugere. Dumnezeu cunoștea din totdeauna binele și răul, dar Satana a descoperit răul de unul singur. Ce înseamnă răul? Deconectarea de la totalitate, reducerea întregului la una dintre părți. Totalitatea însă nu trebuie să însemne totalitarism, ci sacrificiul de sine. Egoismul sau egocentrismul cere o lege proprie a gravitației, pentru fiecare individ, dar complexitatea lui Dumnezeu presupune ca toate centrele să graviteze, în același timp,unele în jurul celorlalte.  Dumnezeu sau Satana? În final fiecare votează pentru sine. Alegerea nu este ușoară și este dificil de făcut în condițiile în care lucrurile se amestecă. Binele și răul par a fi legate cu necesitate, cum le separăm? Chiar și Dumnezeu a ”descătușat” forțele creației, oferindu-le libertate, pentru ca astfel ele să îl poată oglindi pe El cât mai complet.

Dumnezeu ne cere să iubim, nu să judecăm, deoarece dacă iubim creația îl iubim și pe Creator. Cu toate acestea nu putem să iubim fără ca mai întâi să judecăm. Depinde totuși cum judecăm. Este nevoie de un anumit tip de judecată pentru a îl putea înțelege pe Dumnezeu. El este însăși libertatea în acțiune, care înțelege să confrunte orice posibilitate, oricât de complicată în desfășurarea ei. Nu cred că Dumnezeu poate fi analizat doar ca un factor moral, El este viața care învinge împotriva morții, folosind metode de convingere, aruncând în luptă toate resursele și acceptând toate riscurile. Dumnezeu nu este fricos, El l-a creat pe Satana, știind că acesta se va revolta împotriva Sa și a murit pe cruce pentru ca să arate tuturor valoarea vieții. Poate că încă suntem departe de a putea desprinde toate consecințele pe care crucea le conține, din punctul de vedere al sensului vieții. Conform simbolismului biblic universul pare a fi o imensă scenă de teatru cosmică și Dumnezeu pare a fi eroul principal al unei desfășurări spectaculoase. Noi oamenii avem particularitatea că suntem, în același timp și specatori și participanți. Toată această piesă este pusă în scenă pentru ca să îl putem cunoaște și înțelege pe Dumnezeu, pentru ca El să se poată revela creației Sale. Putem să rămânem pe scenă pentru totdeauna, chiar dacă ieșim din sală, atunci când murim. Pentru a fi veșnic pe scenă trebuie ca și noi să îl revelăm pe Dumnezeu, prin ființele noastre, aceasta este cheia mântuirii și explicația pildei talanților. (Matei 25; 14-30)

Ideea este că Dumnezeu este gata să îi primească pe oameni la El, deoarece El este Acela care a construit acest sistem prin care omul a căzut în neascultare. Dumnezeu nu este departe de om și nici indiferent față de soarta sa. Satana nu are nici o soluție, nu știe ce să facă și nu este de partea omului. Cine ar putea să fie atât de naiv să se pună în slujba unui stăpân care se iubește numai pe sine și se consideră superior, adică în serviciul lui Satana? De ce s-a revoltat Satana împotriva lui Dumnezeu? A dorit să înlocuiască o tiranie cu o democrație? Mai degrabă a dorit să își impună propria sa tiranie decât să promoveze o reală democrație. Singura formă acceptabilă de autoritate spirituală este dragostea și Satana a ieșit din perimetrul ei. Trebuia să încerce culmile puterii, a fost destinul său, dar nu a luat în considerare toate aspectele și mecanismele spiritului.

Satana a jucat rolul său dar oamenii au un alt destin. Eu consider că Dumnezeu este o alegere mult mai bună decât Satana deoarece El aduce împreună, unește prin dragoste toată creația Sa. Dimpotrivă, Satana este cel care aduce cu sine diviziunea, desfacerea unei singure autorități în multe autorități mai mici și o atomizare a puterii. Așa cum Satana s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu, tot așa alți îngeri se vor ridica împotriva sa și alți îngeri se vor revolta împotriva primilor îngeri etc. Pe de altă parte, Dumnezeu este Tatăl care ține toate lucrurile împreună, nu printr-o autoritate impusă, ci printr-o unitate liber acceptată. Unitatea și unificarea nu trebuie să fie însă un prilej de manipulare sau dominare așa cum este de exemplu între oameni, cum a fost în politică sistemul comunist. Această unitate nu este una instituțională, ci este una spirituală. De aceea eu nu susțin ecumenismul instituțional, ci unitatea dată de Duhul lui Dumnezeu, prezent în ființele tuturor celor născuți și născute din nou, adică din Dumnezeu. La Dumnezeu, spre deosebire de societatea umană, este vorba de o unitate în deplină libertate și responsabilitate.

Pentru că Satana dorește să cucerească puterea deplină asupra oamenilor el nu poate fi o alegere corectă. Ce este mai favorabil omului? O armonie în care fiecare ființă creată să își găsească locul ei, la fel de mulțumită și fericită ca oricare altă ființă sau un univers în care să fim dominați de un stăpân autoritar și dominator, cum ar fi Satana, dacă ar putea cuceri întreaga putere? Care este de preferat, ordinea lui Dumnezeu sau ordinea lui Satana? Eu aleg ordinea lui Dumnezeu, unde își găsesc locul toți cei mântuiți și nu ordinea lui Satan unde el este un tiran fără dragoste. Acela care dorește puterea și autoritatea asupra noastră, diavolul, este un fals dumnezeu și reprezentanții săi urmăresc același lucru. Cine sunt deci reprezentanții diavolului pe pământ? Toți cei care încearcă să ne domine printr-o autoritate impusă și să ne manipuleze, din punct de vedere spiritual. Pe de altă parte, Hristos nu a venit să ne constrângă, ci să ne convingă.

Nu se poate înțelege bine Creștinismul până nu încercăm să înțelegem, cât se poate de bine, revolta lui Satana împotriva lui Dumnezeu, un eveniment epocal care a clătinat întreaga ordine a creației. În cartea Apocalipsa lui Ioan, ultima carte a Bibliei ni se relatează că Satana a fost alungat din ”ceruri” și că odată cu el au fost alungați și o treime din îngerii lui, Dumnezeu, a treia parte din stele.

"1 În cer s-a arătat un semn mare: o femeie învăluită în soare, cu luna sub picioare şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap.

 2 Ea era însărcinată, ţipa în durerile naşterii şi avea un mare chin ca să nască.

 3 În cer s-a mai arătat un alt semn: iată, s-a văzut un mare balaur roşu cu şapte capete, zece coarne şi şapte cununi împărăteşti pe capete.

 4 Cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului şi le arunca pe pământ. Balaurul a stat înaintea femeii, care stătea să nască, pentru ca să-i mănânce copilul, când îl va naşte.

 5 Ea a născut un fiu, un copil de parte bărbătească. El are să cârmuiască toate neamurile cu un toiag de fier. Copilul a fost răpit la Dumnezeu şi la scaunul Lui de domnie.

 6 Şi femeia a fugit în pustiu, într-un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute şaizeci de zile.

 7 Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei,

 8 dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer.

 9 Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.

10 Şi am auzit în cer un glas tare, care zicea: „Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Lui; pentru că pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noaptea îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos.

11 Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor, şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte.

12 De aceea, bucuraţi-vă, ceruri şi voi care locuiţi în ceruri! Vai de voi, pământ şi mare! Căci diavolul s-a coborât la voi cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme.”

13 Când s-a văzut balaurul aruncat pe pământ, a început să urmărească pe femeia care născuse copilul de parte bărbătească.

14 Şi cele două aripi ale vulturului celui mare au fost date femeii, ca să zboare cu ele în pustiu, în locul ei unde este hrănită o vreme, vremuri şi jumătatea unei vremi, departe de faţa şarpelui.

15 Atunci şarpele a aruncat din gură apă, ca un râu, după femeie, ca s-o ia râul.

16 Dar pământul a dat ajutor femeii. Pământul şi-a deschis gura şi a înghiţit râul pe care-l aruncase balaurul din gură.

17 Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos."

 

Conform învățăturii N.T. Dumnezeu este gata să împartă tot ce are cu copiii Săi, care sunt și urmații Săi. Dumnezeu a lăsat deci ca și moștenitori ai Săi nu doar pe Fiul Său Hristos, dar și pe toții oamenii, care crezând în El, au devenit și ei moștenitori ai Împărăției veșnice. Dumnezeu s-a arătat gata să împartă puterea Sa, cu aceia care îl iubesc și pe care îi iubește, acesta a fost răspunsul Său la revolta lui Satana. Răspunsul acesta trebuia să le arate și îngerilor căzuți, dar și celor necăzuți că El nu dorește să rețină doar pentru El autoritatea Sa și că El pune totul la dispoziția acelora care cred la fel ca și El, adică care respectă același set de valori. Cei mântuiți și cele mântuite vor sta cu Hristos pe scaunul Său de domnie și nu doar vor fi guvernați de El. Aceasta este adevărata autoritate a lui Dumnezeu, pe care El o împarte cu Fiul Său și cu toți copiii Săi. 

"21 Celui ce va birui îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie." (Apocalipsa 3; 21)

De ce nu a procedat Dumnezeu în același fel cum a procedat cu oamenii și cu Satana? De ce nu l-a inclus Dumnezeu pe Satana printre moștenitorii Săi, de ce l-a respins pe Satana și astfel la determinat să se revolte. A fost prea mică dragostea lui Dumnezeu pentru Satana, a fost această dragoste neputincioasă? Este o întrebare inevitabilă, cum se face că dragostea manifestată de Dumnezeu asupra sa nu l-a împiedicat pe acesta să se revolte. Oare nu tocmai asta urmărea diavolul, adică să fie deopotrivă cu Dumnezeu? Bine dar El a acordat acest privilegiu oamenilor, care în Hristos și prin El, ajung să fie la același nivel cu Tatăl lor, de ce nu l-a acordat și lui Satana? Acest înger căzut este descris în culori superbe și, înainte de cădere, era socotit a fi foarte înțelept. De ce a fost ținut la distanță de Dumnezeu? Cel puțin pentru Satana, dragostea lui Dumnezeu nu a fost de ajuns. Mai important este faptul că, pe lângă Satana, au ”căzut” din ”ceruri” și o treime din îngerii lui Dumnezeu și lucrul acesta ridică o mare problemă. Ce a putut Satana să le spună îngerilor și cum a putut să îi convingă să i se alăture în revolta sa? Satana a avut argumente extrem de serioase și puternice, dacă a reușit să convingă a treia parte din îngeri că el are dreptate.

Ce fel de argumente deci ar fi putut avansa Satana pentru a îi convinge pe îngeri? Dacă Dumnezeu este dragoste, ce se poate reproșa dragostei? Că este prea sufocantă sau posesivă? Că încearcă să îl controleze și să îl modeleze prea mult pe cel iubit? Că poate fi folosită ca o armă de conducere foarte eficientă, atunci când nu este cu totul sinceră? În fine, se poate reproșa dragostei că tinde să stingă sau să elimine libertatea celuilalt și că de fapt în dragostea, greșit înțeleasă, în loc să se producă o contopire între cele două persoane, una dintre ele ia conducerea asupra celeilalte. Cu toate acestea eu nu cred că așa este dragostea lui Dumnezeu. El a arătat altceva la cruce. El ne-a arătat că este gata să sufere pentru noi, să moară pentru noi, să se sacrifice pe Sine pentru noi, să ne iubească pentru ceea ce putem deveni. Dacă am în vedere crucea Golgotei, atunci consider că nimic nu i se poate reproșa dragostei lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, este limpede că Dumnezeu nu și-a arătat niciodată, înainte de Golgota, la fel de evident dragostea Sa. Dacă ar fi făcut acest lucru, Golgota nu ar mai fi existat. Chiar dacă Satana s-ar fi revoltat, el care era un înger special, revolta sa nu ar fi fost urmată de nimeni. Nici un alt înger nu l-ar fi urmat, el ar fi fost un caz singular și frumusețea lui fără de seamăn l-ar fi pierdut numai pe el. Cu toate acestea, un număr mare de îngeri, o treime din toți îngerii, l-au urmat pe Satana în revolta sa. Care deci au fost argumentele lui Satana? Aceste argumente au fost legate de autoritatea lui Dumnezeu asupra Împărăției Sale și nu de dragostea Sa. Așa cum am arătat, după ceea ce putem vedea la cruce, Dumnezeu nu este nici posesiv, nici sufocant și nici nu ne elimină, în fapt, libertatea. Dar până la cruce? Până la cruce nu se putea vedea la Dumnezeu o astfel de dragoste îngăduitoare și iertătoare și dovada este felul în care El a tratat cu poporul Evreu. Dumnezeu a impus o Lege, cu toată autoritatea Sa și chiar dacă în spatele acestei legi se afla dragostea Sa, totuși ceea ce se vedea în prim plan era Legea și nu dragostea și Legea era neiertătoare, un adevărat ”blestem” pentru cei sau cele care nu o respectau.

"13 Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi – fiindcă este scris: „Blestemat e oricine este atârnat pe lemn" – (Galateni 3; 13)

Dumnezeu părea că dorea să își impună voința Sa pe tot pământul și era gata la orice sacrificii umane în acest scop. Dumnezeu a distrus popoare întregi pentru a face loc poporului ales de El în țara făgăduinței. Bine, ar putea spune cineva, acele popoare erau idolatre dar Evreii erau curați. Nicidecum, Evreii au fost un popor încăpățânat, care s-a revoltat de multe ori împotriva lui Dumnezeu. Chiar și Isus (Iisus) a remarcat că minunile pe care le-a făcut El în mijlocul poporului Evreu ar fi dat roade mai bune în Tir sau în Sidon. (Matei 11; 21)

Este interesant că Isus (Iisus) ne-a învățat o rugăciune care ne vorbește despre dorința ca voința lui Dumnezeu să se impună pe pământ. De fapt, acest lucru nu s-a întâmplat niciodată cu toate ca a fost încercat de instituțiile bisericești. Voința lui Dumnezeu nu a fost niciodată predominantă pe pământ și ar putea fi numai pe noul pământ, căci pe acesta forța religiei creștine tinde să își piardă din intensitate, mai ales că sunt și alte religii care concurează la controlul asupra spiritualității pământenilor. Cu toate acestea, voința lui Dumnezeu este predominantă în mințile copiilor Săi, adică ale celor care sunt născuți din Dumnezeu, prin nașterea din nou. (Ioan 3; 3-6)

În vechime,  Dumnezeu iubea un popor  și ura pe toate celelalte. Nu putea avea pretenții spirituale de la popoarele cărora nu li se revelase, deci nu putea să le acuze pe acestea de necredință. Cu toate acestea, Dumnezeu, în V.T., s-a comportat fără milă cu mulți oameni și deci, din atitudinea Sa nicidecum nu se putea revela dragostea Sa de la cruce. Dacă la fel a procedat și înainte de căderea lui Satana cu îngerii căzuți nu este de mirare că aceștia au acordat credit argumentelor diavolului. Dacă Dumnezeu a găsit de cuviință să se reveleze prin cruce, înseamnă că ceea ce s-a revelat la cruce, nu exista înainte de crucea Golgotei, în toată creația Sa. Dacă această revelație a mai fost făcută, înaintea Golgotei, și cu toate acestea Satana s-a revoltat, înseamnă că sacrificiul de pe crucea Golgotei nu avea nici un sens.

Satana a folosit deci argumente legate de modul în care Dumnezeu se comporta cu creația Sa. Satana i-a reproșat lui Dumnezeu că își impune voința Sa asupra creației Sale și că nu ia în considerare părerile îngerilor. De fapt, Satana i-a reproșa lui Dumnezeu faptul că îngerii nu pot să facă decât ceea ce li se permite să facă și că nu au suficientă libertate de inițiativă. În ceea ce privea poporul evreu, Dumnezeu a reglementat totul, absolut orice activitate umană și cei sau cele care greșeau plăteau pentru greșelile lor, în funcție de gravitatea acelor greșeli. Nu exista iertare, cine greșea plătea. Voința lui Dumnezeu era predominantă și cine își manifesta propriile sale dorințe, altele decât ale Lui era considerat un revoltat și plătea cu viața revolta sa. După ce se producea revolta respectivă, Dumnezeu lua anumite măsuri prin care răspundea cererilor poporului dar cei răspunzători erau mai întâi pedepsiți. 

Dumnezeu este dragoste, este convingerea mea, dar felul în care s-a raportat în timp la ființele umane și probabil și la îngeri a fost deficitar și cerea o acțiune drastică din partea Lui, adică descoperirea a ceea ce este El cu adevărat, descoperirea dragostei Sale. În timp Satana a fost prezentat ca un monstru și ca și un balaur și a și devenit așa ceva prin aceea că fiind un adversar învins, totuși continuă să facă rău oamenilor, fără nici o perspectivă. Oamenii nu au nevoie de Satana ca să fie răi, ei sunt destul de răi prin natura lor, dar diavolul agită și mai mult spiritele. Oricum și el și toți cei care îl susțin vor arde și vor dispărea sau poate că va fi și el convins de crucea lui Isus (Iisus) și de dragostea lui Dumnezeu pentru creația Sa. Poate că pentru diavol este prea târziu și poate că relațiile dintre Dumnezeu și Satana sunt prea deteriorate ca să mai fie reparate. Dumnezeu i-a pregătit oricum un foc care să îl consume, dar poate că îl va ierta. Oamenii ar vrea să îl vadă pe Satana pârjolindu-se și ei cred că Dumnezeu ar putea să se bucure de acest fapt, adică să fie mulțumit că și-a înfrânt dușmanul. Desigur așa transpun cei mai mulți oameni învățăturile biblice în limbajul curent.

Cineva ar putea spune că eu parcă arăt o oarecare simpatie lui Satana și mulți fanatici religioși nu se vor sfii să mă numească simpatizant a lui. De fapt, eu nu fac decât să analizez textele bilice, cât se poate de obiectiv. Mi-am propus doar să înțeleg ce s-a întâmplat în ”ceruri”, pe baza textelor biblice, fără să mă transform în avocatul diavolului. Nu aș avea cum să fiu de partea lui Satana după ce am văzut ce s-a întâmplat la cruce, dar fără crucea Golgotei, la fel ca și îngerii necăzuți aș fi avut și eu îndoieli. Eu sunt convins că Satana este o autoritate rea, că el nu îi iubește pe oameni și dorește doar să se folosească de ei. Pe de altă parte, sunt convins că Dumnezeu își asumă partea Sa de responsabilitate în revolta satanică și că El este acela care a prevăzut, la fel ca și în cazul lui Adam, căderea lui Satana în greșeala de a se depărta de El. Problema este că orice autoritate absolută duce, mai devreme sau mai târziu, la revoltă și istoria umană ne arată că cu cât autoritatea este mai totalitară cu atât revoltele împotriva ei sunt mai drastice. Dumnezeu și-a transigurat și explicat propria Sa autoritate, a acoperit-o cu dragostea Sa atotcuprinzătoare, a renunțat chiar la autoritatea Sa punându-o în mâinile Fiului Său și împreună cu El și în mâinile oamenilor născuți din nou, născuți din Dumnezeu, a copiilor Săi.

Învățătura fundamentală a Creștinismului este aceea că autoritatea, inclusiv a lui Dumnezeu, are valabilitate numai atunci când este însoțită de o dragoste pe măsura ei. Cu cât autoritatea este mai mare, cu atât dragostea trebuie să fie mai mare și una fără alta nu pot duce nicăieri. Ce dorește Anticristul? Autoritate fără dragoste și la fel își propune să obțină și Satana. Numai că orice autoritate fără dragoste va fi respinsă la un moment dat și contestată și de aceea eu nu am cum să îl urmez pe Satana și nu sunt, în nici un caz, un susținător al său. Dumnezeu a convertit autoritatea în dragoste, inclusiv autoritatea Sa printr-o dinamică pe care o pot înțelege numai oamenii spirituali și nicidecum instituțiile bisericești care ”aleargă” să își întărească autoritatea lor prin orice mijloace. Pentru că merg numai până la jumătate de drum, aceste autorități bisericești revin de unde au plecat și cad în firescul unei autorități pur lumești, care conferă avantaje pământești dar este lipsită de spiritualitate.

Revolta lui Satana nu a rămas fără urmări în Împărăția lui Dumnezeu. Dumnezeu s-a revelat deplin la cruce și astfel s-a oglindit pe Sine în creația Sa, cunoscându-se și înțelegându-se mai bine pe Sine. Nimic nu a mai fost la fel ca înainte de revoltă. Dumnezeu s-a „schimbat” și-a modificat comportamentul Său, atât cu îngerii, cât și cu oamenii, revelând în prim plan dragostea Sa. Dacă nu ar fi făcut acest lucru o nouă opoziția ar fi apărut în Împărăția Sa și în universul Său oamenii ar fi rămas mereu în opoziție cu El.  Dumnezeu a luat în considerare cererile îngerilor și chiar reproșurile satanice și le-a răspuns prin cruce. Creatorul a înțeles că nu se poate distanța de creaturilor Sale, căci dacă El este Acela care le-a creat, toate aceste creaturi sunt ca și El, adică după chipul și imaginea Sa și că toate vor același lucru ca și El, împlinirea întregului lor potențial.  În urma revoltei, Dumnezeu a ”ridicat” statutul creaturilor Sale, prin aceea că s-a coborât El către ele și s-a întrupat în una dintre ele, omul.

Fiul lui Dumnezeu s-a coborât atât de jos încât a luat un chip de rob și nu a crezut că este un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu. (Filipeni 2; 6-7) Fiul lui Dumnezeu a renunța la autoritatea Sa cerească și a venit pe pământ ca să spele picioarele ucenicilor. (Ioan 13; 5) El a venit ca să servească la masă, nu să fie servit la masă. (Luca 22; 27) Aceasta este noua autoritate, Dumnezeu își varsă sângele pentru aceia și acelea, care sunt gata să facă același lucru pentru El. (Ioan 12; 25) Mulți au fost și sunt aceia și acelea care îl iubesc pe Dumnezeu cu prețul vieții lor și aici nu mai încape autoritate, ci este vorba doar de o dragoste și o contopire totală între El și copii Lui.

Adevărata spiritualitate nu se realizează prin impunerea voinței și nici prin autoritatea celui mai puternic, împotriva celui mai slab. Aceasta nu este învățătura creștină adusă de Isus (Iisus). Dumnezeu este mai puternic decât noi și ne-ar putea distruge și tortura la nesfârșit, dar nu asta este ideea. Dumnezeu este atât de puternic și atât de înțelept încât se poate nega chiar și pe Sine, pentru a vedea creația Sa la un cu totul alt nivel de înțelegere, dovada este crucea. De aceea consider că religia creștină are valoarea ei indiscutabilă și inalterabilă, dar nu pentru modul cum o practică Bisericile instituționale, ci prin ceea ce ne revelează crucea Lui Isus (Iisus). Revolta lui Satana ne arată că acest înger avea toate calitățile, mai puțin dragoste gata de jertfă și fără lepădare de sine nu avem cum să îl înțelegem pe Dumnezeu, căci El se raprtează la noi prin scrificiul Său de Sine pe cruce.