18 January,
2014

Voia lui Dumnezeu

 

Gabriel Baicu

V.T. prezintă istoria unui eșec. Este vorba despre eșecul relației dintre om și Dumnezeu. Omul eșuează în încercarea sa de a fi pe placul lui Dumnezeu și, de asemenea, Dumnezeu eșuează în încercarea Sa de a îl fideliza pe om, de a avea un popor care să asculte de poruncile Sale. Cu excepția câtorva profeți, marea majoritate a poporului evreu nu l-a înțeles pe Dumnezeu și în final a contribuit la răstignirea Fiului Său. Dumnezeu a dorit să aibă un popor al Său, dar acest popor i-a înșelat, mereu și mereu, așteptările. Din acest motiv, Dumnezeu a pedepsit poporul evreu, în nenumărate ocazii, dar consecințele corectivelor Sale nu au avut efect, pe termen lung. Dumnezeu nu a reușit să schimbe, prin metodele pe care le-a folosit, caracterele oamenilor din poporul evreu. Oamenii deveneau câteodată, înfricoșați sau descurajați și atunci când aceștia ajungeau la disperare se întorceau la Dumnezeu, dar atunci când situația se stabiliza, uitau din nou de Dumnezeu. Dumnezeu nu a reușit să convingă poporul evreu, cu câteva excepții, despre valorile Sale și El a fost nevoit să folosească cu preponderență metodele de constrângere, care în final nu au dus la stabilirea unei relații apropiate între oameni și El. Oamenilor li se cerea să respecte o Lege, despre care apostolul Pavel spune că era duhovnicească și că oamenii firești, așa cum, prin natura lucrurilor, erau Evreii, nici măcar nu puteau să o respecte. (Romani 7; 14) Aceasta se întâmpla tocmai pentru că ei nu erau ființe transformate, oameni regenerați spiritual, născuți din nou. (Ioan 3:3-6) Cu toate că nu puteau să respecte, prin natura lor, Legea lui Dumnezeu, ci ascultau de ea doar de frica pedepsei, Evreii trebuiau să fie supuși acestei Legi, a cărei valoare spirituală nu aveau cum să o înțeleagă. Dumnezeu și poporul evreu se aflau într-un conflict aproape continuu și nici o pedeapsă aplicată de El, nu a avut un efect durabil asupra acestui popor. Nu este vorba, de a critica, în mod special, poporul evreu, căci orice om, ne renăscut spiritual este exact în aceeași situație ca și ei. Din partea omului este vorba despre eșecul de a îl înțelege pe Dumnezeu, prin puterile sale proprii și din partea lui Dumnezeu este vorba de eșecul unei pedagogii bazate pe autoritate și pedeapsă. Atât de mare a fost dezbinarea și neînțelegerea dintre om și Dumnezeu, încât, în final, poporul, la mult timp după ce a fost ajutat de Dumnezeu să dobândească un teritoriu național, a găsit de cuviință să îl omoare pe Fiul Său, care a venit să locuiască printre oameni, în mijlocul poporului.

Cu toate că istoria V.T. este un eșec, atât pentru Dumnezeu, cât și pentru oameni, totuși, Bisericile instituționale insistă să folosească aceeași pedagogie cu oamenii, pe care a folosit-o, fără rezultate pozitive, chiar Dumnezeu, în timpurile V.T. Singurul lucru bun, care se desprinde din istoria V.T. este apariția Persoanei lui Isus (Iisus), dar El a venit ca să transfigureze învățăturile din V.T. și chiar, pe alocuri, să le modifice, după cum am arătat într-un articolul anterior. Isus (Iisus) este un contestatar, un revoluționar, care dă un sens cu totul diferit învățăturilor prezentate de V.T. Dumnezeu nu mai este Domnul oștirilor, El devine Tatăl nostru iubitor, El nu mai este un Stăpân exigent, ci un Părinte iubitor. Omul nu mai trebuie să respecte o Lege exterioară lui, ci trebuie să respecte Legea care este scrisă în inima lui. Omul nu mai ascultă de pedeapsă, ci de conștiință, omul nu mai acționează de frică, ci din convingere. Această interiorizare a lui Dumnezeu, de către om, cuprinderea unei Realități infinite, ca o deschidere către o altă perspectivă a existenței sale, în limitele permeabile ale finitudinii omenești este un alt fel de spiritualitate, care nu se mai bazează pe dreptatea celui care conduce, ci pe sacrificiul de sine, al celui care iubește. Ordinea metalică a existenței este răsturnată de haosul creat de Acela care preferă să moară pe o cruce decât să renunțe la omul muritor, Acela care nu acceptă eșecul de a îl pierde pe om în faldurile neantului. Dumnezeu nu mai dorește doar să fie ascultat, să impună ordinea Sa marmoree, El preferă să își verse sângele la picioarele unei cruci, știind că sângele Său de martir va fi sămânța unei alte lumi. Dumnezeu nu se mai mulțumește să controleze faptele oamenilor, El vrea să le controleze impulsurile sufletești, singura vibrație care îl mulțumește devenind aceea a unei inimii care să pulseze în acorduri universale. Dumnezeu se transformă în Pictor și Muzician și îl învață pe om că lumea noastră nu este decât o scenă, un decor de care nu trebuie să te atașezi, deoarece oricum decorul se va schimba și nu rămâne decât cortina grea care va separa o lume de lumină de o eternitate pierdută. Din înaltul infinitului Dumnezeu se coboară în răceala unei grote, care îi devine mormânt temporar, dar înainte de acest pas, Dumnezeu este sfâșiat între cele două dimensiuni, pe o cruce, prin care se pedepsește singur, pentru că l-a creat pe om. Dumnezeu renunță la raportul de forțe cu o ființă care nu îi înțelege demersurile și pătrunde într-un câmp pe care îl luminează cu lumina infinitului, în conștiința omului. Dumnezeu suferă pentru și împreună cu omul, se face om pentru a putea să înțeleagă, din interiorul ei suferința. Omul devine o parte a Trinității divine, prin Isus (Iisus), atunci când omul este în Isus (Iisus).

Dacă vreodată Creștinismul se va dovedi a fi desuet sau el însuși un eșec, lucrul acesta se va întâmpla doar pentru că oamenii refuză transfigurarea lui Dumnezeu care, de data aceasta îmbracă forma umanului și că funcționarii bisericești au nevoie de un Dumnezeu autoritar, căci ei nu se pot face iubiți. Dumnezeu nu este doar înaintea omului, dar, în același timp, El are un nou început în om, în Omul Isus (Iisus), care nu este degradat de umanitatea Sa, dimpotrivă, care demonstrează că omul este cel mai potrivit locaș pentru Dumnezeu. Dumnezeu nu este doar Creatorul veșnic, El este Cel născut din om și complexitatea relației și intimitatea dintre Dumnezeu și om este atât de extraordinară încât orice reducționism vechi testamentar pălește atunci când Dumnezeu strălucește pe fața lui Isus (Iisus). Dumnezeu nu este altceva decât energia necreată care se autodefinește și se configurează pe Sine în relația exemplară de dragoste, din interiorul Trinității. Ceea ce este însă extraordinar este faptul că, în această Trinitate, Cineva care are chip de om este elementul de legătură între om și eternitate. Este vorba despre Hristos. Chipul nostru se află reprezentat în Chipul pe care Dumnezeu l-a ales pentru Sine, în inima Trinității, atunci când noi locuim în Hristos. Dumnezeu dorește să fie în unitate cu noi, nu dorește să ne domine, să ne conducă, dorește să fie egalul nostru, căci pentru aceasta s-a coborât printre noi. Un Stăpân nu mănâncă din același talger cu supușii Săi și nu spală picioarele supușilor Săi, un Stăpân dorește să fie servit nu dorește să servească. Cu toate acestea Isus (Iisus) a venit ca unul care servește și nu care este servit. (Luca 22; 27) După înălțare Isus (Iisus) nu și-a schimbat caracterul, El este mereu același, identic cu Acela care a murit pentru ucenicii Săi.

Eu resping imaginea greșită a lui Dumnezeu, pe care instituțiile bisericești o generează. Aceste instituții prezintă doi Isus (Iisus) și anume Acela care a trăit printre oamenii, plin de dragoste și un alt Isus (Iisus) inventat de ele, care acum trăiește în Împărăția lui Dumnezeu și care a devenit dintr-o dată un Stăpân absolut, un Dumnezeu dominator, o altă Persoană. Isus (Iisus), care a trăit pe pământ, printre oameni, nu se aseamănă de loc cu Isus (Iisus) pe care îl prezintă instituțiile bisericești. Acest al doilea Isus (Iisus), a devenit dintr-o dată un șef, un Monarh absolut, un Rege sau câte și mai câte, cu toate că El nu a fost nicidecum așa ceva pe pământ. Cu toate acestea N.T. ne spune că Același Isus (Iisus), care a trăit pe pământ, Același s-a înălțat la Cer. Acum Isus (Iisus) nu mai este fratele nostru, așa cum era pe pământ, este Stăpânul nostru, este superiorul nostru, dar nu este clar de loc de ce s-ar fi produs o astfel de schimbare. Eu cred că este o schimbare falsă, imaginară, construită de Bisericile instituționale, cu scopul de a își întări propria lor autoritate, în baza unei autorități, greșit înțelese, a lui Dumnezeu.

Dacă Dumnezeu se poate face iubit de către om, El, Acela pe care nu îl poate cuprinde textura nici unui singur univers, El, Acela care nu se poate mărgini la nici o formă determinată, dar care poate să pătrundă orice celulă umană, dacă deci, Dumnezeu se poate face iubit de către om, aceasta înseamnă că omul însuși este în dragoste, căci poate iubi mult mai mult decât pe semenii săi. Omul are un infinit potențial pentru dragoste, dacă poate iubi infinitul lui Dumnezeu și aceasta este ceea ce vrea El să împartă cu noi. Dumnezeu nu are nevoie de mărginirea fricii noastre, El are nevoie de infinitul dragostei noastre. Dumnezeu este singurul partener egal pentru om, căci omul este singurul partener, care îl poate iubi pe El, așa cum dorește El. Dumnezeu nu se mulțumește cu dragostea îngerilor, își dorește dragostea oamenilor, căci omul, dacă alege în acest fel, poate iubi ca El, sacrificându-se pe sine. Dumnezeu este și va fi mereu modelul subînțeles al omului, poate nu al fiecărui individ dar cu siguranță al speciei umane, ținta către care omul se îndreaptă, lucru vizibil mai puțin în accidentele realități direct perceptibile dar foarte marcant în meandrele istoriei, căci umanitatea lasă toate eșecurile sale în urma sa și se îndreaptă către modelul unui om superior, în care Dumnezeu și omul sunt reuniți într-o singură Ființă, în Persoana lui Isus (Iisus) Hristos. Omul se dorește a fi Dumnezeu, la fel ca El, atotputernic, dar lucrul acesta nu este posibil fără să îi acorde locul cuvenit Lui. Nimeni nu poate fi dumnezeu fără Dumnezeu, dar împreună cu El oricine poate deveni dumnezeu. Dumnezeul din V.T. s-a metamorfozat o dată cu moartea lui Isus (Iisus) pe cruce și în locul imaginii Sale de Stăpân al umanității a apărut o Ființă exemplară, a cărei valoare o putem vedea în marea sa putere de sacrificiu de Sine, care este măsura unei dragoste infinite pentru om și în om. A fi dumnezeu însemnă a avea puterea de a te sacrifica pe tine la nevoie, din dragoste, cu deplina convingere că aceasta este calea care duce către fericire veșnică. A fi Dumnezeu nu înseamnă puterea de a sacrifica pe cât mai mulți pentru Sine, ci puterea de a se sacrifica pe Sine pentru cât mai mulți. Din acest motiv nu cred în invențiile instituțiilor bisericești privitoare la existența unor chinuri și suferințe veșnice. Voia lui Dumnezeu nu este moartea păcătosului, ci îndreptarea lui. În final, pentru că suntem oameni, prin natura noastră muritori, vom muri dacă nu reușim să înțelegem principiile vieții veșnice sau dacă nu le acceptăm, dar în nici un caz nu vom fi pedepsiți pentru finitudinea noastră prin suferințe interminabile, pur și simplu vom muri pentru veșnicie.

Numai că nici o predică nu ne poate duce pe calea cea bună, ci numai dragostea trăită pe care Dumnezeu o are pentru om. Această dragoste rămâne doar o predică dacă nu iese din tiparele predicii și dacă nu se revarsă asupra celor care aud vorbindu-se de Dumnezeu. Orice doctrină este o limitare și o condiționare a iubirii divine pentru om. Orice doctrină îmbracă lumina cu păreri omenești, dar în loc să facă lumina lui Dumnezeu, mai strălucitoare pentru noi, o separă de sursa ei, o antropomorfizează, dar o și obscurizează. Dumnezeu ne încălzește inimile ca un Tată, dar instituțiile bisericești ne îndoctrinează cu mărginirea lor. Părerile omului fac parte din ființa sa dar Dumnezeu transcende orice realitate finită. El nu este limitat în dărnicie, în iertare, în dragoste sau în generozitate. Dumnezeu este infinitul dragostei, al generozității, al dărniciei și al iertării, El pătrunde orice realitate umană și o transfigurează. Noi, vorbind despre Dumnezeu, nu putem decât să îl descriem mai prejos decât este El, căci nu avem termen de comparație și analogiile pe care le folosim sunt neputincioase, de aceea orice autoritate umană, care introduce forțat terminologii neadecvate în procesul cunoașterii Lui, poate dăuna. Credința în Dumnezeu este un teren al libertății individuale și așa trebuie să rămână. Noi putem descrie ce vedem noi, fiecare din noi, dar individul muritor trebuie să se facă el sau ea însăși părtașă la frumusețea, căldura și lumina ce degajă din Dumnezeu, căci numai în acest fel acel individ sau individă poate fi transfigurată și schimbată din om natural în copil de Dumnezeu. Credința în Dumnezeu nu lasă loc de constrângere, nimeni nu poate să creadă cu adevărat, motivat sau motivată de frică, căci frica înseamnă conservare de sine și nu lepădare de sine. Frica este un factor paralizant, care împiedică saltul către lumină, către infinit. Frica este generată de iubirea vieții naturale, dar cine își iubește viața și-o va pierde. (Ioan 12; 25) Mai mult chiar, nici un fricos nu va intra în Împărăția lui Dumnezeu.

În multe colectivități creștine, oamenii joacă jocul pocăinței. Se prefac unii față de alții și fiecare se străduiește să fie cât mai ”sfânt, ” de ochii celorlalți. Totuși un lucru este foarte greu de contrafăcut. Dragostea falsă se deosebește de dragostea adevărată, nu doar prin vorbe sau fapte, ci și prin pretenții. Dragostea adevărată nu închide perspectivele celorlalți, nu le impune ce să creadă și nu le mărginește libertatea. Dragostea adevărată nu are pretenția că are numai ea dreptate, dragostea adevărată caută să înțeleagă pe ceilalți nu să îi reprime, dragostea adevărată construiește și nu distruge. Dragostea adevărată dă speranță și nu deznădejde. Dragostea, care vine de la Dumnezeu este o forță vie nu este amenințarea cu moartea. Dragostea vie nu elimină întrebările celor credincioși, ci le răspunde într-un mod specific. Dragostea vie este generoasă și nu este ghidată de interese. Noi suntem oameni muritori și dragostea noastră este imperfectă, dar o predică despre Dumnezeu care nu este însoțită de revărsarea iubirii Lui este ca o învățătură despre hrană atunci când ne este foame și trebuie să ne mulțumim doar cu încurajări și promisiuni. Dacă am predica cu faptele tot atât cât predicăm cu vorbele, poate că multe predici nu ar rămânea fără ecou. Voia lui Dumnezeu este să ne lăsăm transformați de prezența Lui.