s este mai ferice sa dai decat sa primesti
29 mai
2012

Este mai ferice să dai decât să primeşti

 

Gabriel Baicu

Ce fel de Dumnezeu avem? Este unul care consideră că „a da” este mai mulţumitor decât a primi. (Faptele Apostolilor 20: 35) De aici se pot trage o multitudine de concluzii. În primul rând, imaginea conform căreia Dumnezeu este un stăpân absolut, care solicită de la noi o ascultare oarbă, se dovedeşte, o dată în plus, a fi una falsă. Dumnezeu nu aşteaptă de la noi să îi dăm nimic, ci doreşte ca El să ne dea nouă comorile sale de înţelepciune şi cunoaştere. Dumnezeu are nevoie de persoane care ştiu să primească şi care apreciază ceea ce primesc. Tatăl Ceresc nu este o Persoană egoistă care aşteaptă de la noi să îi acordăm slavă, laude şi alte forme de recunoaştere, care să îi producă mulţumire de Sine. Asta cred cei mai mulţi oameni că are nevoie Dumnezeu, deoarece asta au nevoie ei personal şi aşa ar proceda ei, dacă ar fi atotputernici. Pentru o mare majoritate de credincioşi Dumnezeu este un fel de extensie a persoanelor lor, o proiecţie a ceea ce îşi imaginează ei că este Dumnezeu. Se întâmplă acest fenomen deoarece ei nu citesc cu atenţie Biblia.

Dumnezeu este caracterizat printr-o infinită generozitate. Tatăl Ceresc nu poate să nu iubească, deoarece El este dragoste, adică natura Sa este dragostea spirituală. (1 Ioan 4: 8) Dumnezeu este mulţumit atunci când poate să dea, când poate să ofere, când poate să ne vadă mulţumiţi şi fericiţi. Nu doreşte să ne transforme în nişte fiinţe speriate, terorizate şi inhibate de teama de a nu face erori. Dorinţa de a nu greşi îi animă pe toţi aceia care doresc sincer să se perfecţioneze, să fie cât mai buni în cea ceea ce fac şi în ceea ce sunt. În Creştinism a fi este prioritar faţă decât a face. Tot ceea ce nu facem dintr-o natură ne renăscută spiritual, adică ne născută din nou, nu porneşte din sursa cea bună. Dacă ajutăm pe cei din jur doar din dorinţa de a fi răsplătiţi de Dumnezeu, pentru faptele bune pe care le facem, aceasta este în primul rând o formă de comerţ. Dăm ceva cu scopul de a primi altceva în schimb. Care este motivaţia corectă pentru „a da?” Motivaţia corectă este dorinţa sinceră de a îi ajuta pe cei din jur, în mod dezinteresat. Desigur că în astfel de momente continuăm să ne gândim la Dumnezeu, nu ca la cel care ne răsplăteşte eforturile, ci la Acela care ne este model. În general, motivaţiile umane nu sunt pure. Undeva, în spatele conştiinţelor noastre, continuăm să ne gândim că Dumnezeu ne va răsplăti pentru gesturile noastre. Adevărata răsplata însă nu sunt bunuri materiale sau un destin pământesc fericit, ci satisfacţia personală pe care ne-o oferă generozitatea noastră, fericirea de „a da.” Aspiraţia spirituală a oricărui credincios Creştin este aceea de a deveni la fel ca şi Dumnezeu, adică de a ajunge la înălţimea staturii plinătăţii lui Cristos. (Efeseni 4: 13) Aceasta presupune ca şi noi să dobândim aceeaşi natură morală ca şi El, adică ca noi să devenim spaţiul de manifestare al dragostei Sale. Nu este absurd deoarece Fiul este ca şi Tatăl şi noi aspirăm să fim ca şi Fiul.

Într-o lume egoistă ca cea în care trăim, în care fiecare se gândeşte în primul rând la sine şi desigur la familia sa, această aspiraţie spirituală creştină, pare a fi o mare utopie. În realitate aşa ceva pare că nu există. Cu toate acestea, nu sunt puţine acele persoane care fac excepţie de la regulă. Iubesc sincer şi la face plăcere să îi ajute pe cei din jurul lor, fără să aştepte nimic în schimb. Aceste persoane experimentează principiul lui Isus (Iisus), după care este mai mare satisfacţia atunci când dai, decât atunci când primeşti. Suntem imperfecţi în dragostea noastră, dar cu toate acestea l-am înţeles pe Isus (Iisus) când ne spune că se poate găsi mai multă satisfacţie spirituală în „a da,” decât în „a primi.” Un astfel de adevăr nu poate fi acceptat decât în urma unei experimentări personale. Dumnezeu nu este deci o Persoană care ne cere o ascultare oarbă, ascultarea noastră se bazează pe încrederea pe care i-o acordăm. Dumnezeu nu ne cere nimic altceva decât ceea ce suntem dispuşi să îi dăm, din dragoste. Dumnezeu vrea să ne câştige dragostea şi nici de cum nu vrea să ne supună prin frică. Acela care se supune din frică ajunge un sclav fără personalitate, o umbră a stăpânului Său. Existenţa în care ar trebui să răspundem exigenţelor unui stăpân atotputernic, care vede tot şi ne citeşte şi gândurile, dar care nu are dragoste ci doar putere de anihilare şi autoritate, seamănă mai degrabă cu un iad decât cu un rai. De multe ori, instituţiile bisericeşti ne prezintă imaginea unui Dumnezeu care ne cere o supunere totală, necondiţionată, care doreşte să ne transforme în nişte roboţi, în nişte automate de lăudat, care stoarce orice urmă de personalitate din noi şi orice demnitate umană, care ne supune prin ameninţarea cu o pedeapsă veşnică, adică cu pedeapsa la chinurile pregătite pentru noi în iad. Poate fi un astfel de Dumnezeu dragoste? Personal, aş răspunde negativ. Cred sincer că Dumnezeul creştin nu este o astfel de Persoană şi cred aceasta deoarece El găseşte mai multă plăcere în „a da,” decât în „a primi.”

     Bisericile instituţionale îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind Stăpânul nostru şi ele se prezintă pe sine ca fiind reprezentantele acestui Stăpân, care reprezentate deci trebuiesc ascultate cu aceeaşi rigoare. Un Dumnezeu care ne cere să renunţăm la personalitate noastră, pentru ca în schimb să ne dea viaţa veşnică, nu este adevăratul Tată Ceresc, ci este imaginea Lui falsificată de instituţiile bisericeşti. Omul preţuieşte anumite valori, printre care libertatea sa, mai presus decât viaţa sa şi viaţa, nici chiar ceea eternă, nu este valoarea supremă pentru om. Valoarea supremă este libertatea şi desigur dragostea este o valoare asemenea ei. Viaţa veşnică este de dorit, dar nu trăită în orice condiţii, ci viaţa veşnică care are un sens personal pentru fiecare individ uman. Un Dumnezeu care nu ne iubeşte, nu are ce ne oferi, viaţa veşnică în sine, nu înseamnă nimic, dacă devenim numai nişte unelte perfecte, nişte supuşi fără dreptul de a ne exprima gândurile şi sentimentele. Totuşi putem să fim siguri că Dumnezeu, spre deosebire de instituţiile bisericeşti, ne iubeşte, deoarece El preferă „să dea,” decât „să primească” şi este gata să jertfească tot, inclusiv viaţa Sa pentru cei pe care îi iubeşte. (Ioan 3; 16)