24 iulie
2012

Rolul femeilor în Creştinism şi problema autorităţii

 

 © Această carte beneficiază de copyright!

Sunteţi bineveniţi să citiţi şi să downloadaţi această carte pentru beneficiul dumneavoastră spiritual. Această carte poate fi folosită, fără restricţii,  ca material de studiu în unităţile de învăţământ. Reproducerea, retipărirea sau uploadarea, în parte sau integral, nu se poate face fără acordul scris al autorului. Puteţi folosi referinţe sau citate din această carte în mod liber, cu singura obligaţie, de a face trimitere la datele sale de identificare (titlu, anul publicării, editura, autorul, etc...)

INFORMAŢII UTILE!

  Pentru a putea obţine o copie a tuturor publicaţiilor de pe acest website, şi de a le putea citi, webmaster-ul vă pune la dispoziţie două linkuri necesare downloadării a două programe: WinRar, program de arhivare şi dezarhivare, cu care veţi putea dezarhiva fiţierul bisericaspiritualaunica.rar pe pc-ul dvs. Prin dezarhivare, el va apărea sub forma unui fişier cu extensia .pdf, care poate fi vizualizat cu ajutorul programului Adobe Reader. Cele mai multe dintre sistemele licenţiate au în kitul lor de instalare acest program, dacă nu, accesaţi iconul "get Adobe Reader" şi instalaţi acest program. Dacă după instalare, în dreptul fişierului downloadat apare iconul asemănător celui de pe cel al butonului din dreapta, înseamnă că fişierul care conţine textul cărţii şi al publicaţiilor, poate fi citit. Sperăm ca acest addendum, oarecum tehnic, să vă fie de ajutor, în vederea unei lecturi confortabile şi dorite de noi!

 

Cuprins

Prefaţă

Despre modul în care sunt construite doctrinele Bisericilor instituţionale

Rolul femeilor în cadrul Creştinismului

Despre problema autorităţii

 Prefaţă

 înapoi la cuprins!

      Vreau să subliniez că părerile exprimate în acest articol îmi aparţin şi le că le consider opinii personale bazate pe studiul propriu al Bibliei şi al teologiei. Aceste păreri nu reprezintă o nouă doctrină, ci doar o încercare de a prezenta punctele tari dar şi punctele slabe ale unor doctrine, care din nefericire sunt de multe ori absolutizate, în cadrul conflictului dintre diversele denominaţiuni creştine. Fiecare Biserică instituţională îşi prezintă cu maxim de insistenţă principiul după care doctrinele lor nu pot greşi şi cu toate acestea aceste opinii, ridicate la rangul de adevăruri absolute, ascund multe lacune. Cu toate că sunt prezentate ca opinii personale şi nu ca adevăruri imuabile ale credinţei creştine, abordările din această lucrare sunt fundamentate pe studiul atent al Bibliei, pe studierea teologiilor diferitelor confesiuni creştine, pe cunoaşterea istoriei Creştinismului şi desigur şi pe experienţa personală.

Unii susţin că botezul în apă trebuie efectuat asupra copiilor mici, iar alţii susţin că numai persoanele mature trebuie să fie botezate în apă. În ambele cazuri, susţinătorii acestor doctrine sunt intransigenţi şi nu acceptă nici un fel de deschidere, care să permită şi acceptarea, cu valoare egală, a celeilalte opinii. Cine are dreptate în mod absolut este imposibil de spus deoarece şi unii şi alţii au de partea lor argumente pro şi contra. Fiecare însă subliniază argumentele pro şi trec sub tăcere argumentele contra, în cazul că le observă.

Unii susţin că rugăciunile adresate sfinţilor decedaţi pot să îi ajute pe cei ce se roagă iar alţii spun că acest lucru este o aberaţie deoarece Biblia ne spune că singurul mijlocitor între om şi Dumnezeu este Isus Cristos. Acest din urmă adevăr este incontestabil totuşi, din experienţa personală unii susţin că rugăciunile adresate sfinţilor le sunt folositoare. Care este adevărul? În acest caz, pe baza temeiurilor pe care ni le oferă Biblia răspunsul pare a fi mai uşor de dat întrucât în Scriptură doar Cristos este prezentat ca fiind Marele Preot şi Mijlocitor. Pe de altă parte, fiecare credincios trebuie să devină un sfânt sau o sfântă şi fiecare răspunde pentru mântuirea sa personală.

Unii susţin că femeile sunt situate în Creştinism într-o stare de ascultare faţă de bărbaţi şi că ele nu au voie să desfăşoare aceleaşi activităţi ca şi bărbaţii, în cadrul serviciilor de cult. Alţii susţin că N.T. ne arată că în Cristos nu mai există deosebire între femei şi bărbaţi şi că epistolele prin care femeile sunt împiedicate să se manifeste pe picior de egalitate cu bărbaţii sunt scrise de colaboratori ai apostolului Pavel şi numele acestuia este folosit doar pentru a semna aceste scrieri. Aceştia din urmă au ajuns la această concluzie, studiind cu atenţie stilul şi limbajul în care aceste texte au fost scrise şi de asemenea folosind tehnici moderne de analiză, inclusiv de datare prin comparaţie cu alte scrieri.

În toate cazurile, părerea mea personală este că absolutizarea adevărurilor conţinute în diverse doctrine şi dogme nu se justifică şi că o analiză obiectivă şi metode de interpretare oneste şi cât mai complete ne poate ajuta să ajungem la păreri proprii, dar în nici un caz nu poate fi vorba de adevăruri imuabile, care deci nu pot fi combătute. Este mai degrabă vorba despre convingeri subiective, în concurenţă cu alte convingeri subiective şi nu este cazul unor afirmaţii obiective, foarte bine demonstrate cu argumente indiscutabile.

N.T. este o culegere de texte care este, în multe privinţe şi pentru multe teme, foarte economicoasă cu dovezile şi conţine şi texte care prezentând aspecte diferite ale aceluiaşi domeniu de analiză ne lipseşte de cele mai multe ori de demonstraţia unei anumite doctrine sau a alteia. Unele aspecte par a fi în concurenţă cu alte aspecte şi categoric permit mai multe interpretări, nu doar una singură. Din acest motiv, numai o analiză care să nu fie dependentă de o interpretare obligatorie ne poate permite să ne apropiem mai mult de adevărurile conţinute de Biblie.

Ceea ce am scris în acestă broşură reprezintă rodul căutărilor mele personale şi al propriei mele interpretări, pe care o dau N.T. şi în nici un caz adevăruri absolute care să nu poată fi contrazise, deci doctrine. Atâta vreme însă cât eu nu pretind nimănui să creadă la fel ca şi mine, nimeni nu mă poate abliga să cred la fel ca şi el sau ca şi ea. Cred că analizele de acest fel sunt bine venite pentru a ne ajuta să ne formăm propria noastră credinţă şi că orice completare la ceea ce am scris eu nu poate fi decât folositoare. Eu sunt adeptul dezbaterilor nu al impunerii unor păreri care să nu mai permită dialogul, pentru că o dezbatere serioasă duce de regulă la o dezvoltare mai bună a subiectului. Părerile mele nu sunt infailibile şi pot fi puse oricând în discuţie. Pe de altă parte, m-am străduit să mă bazez pe o documentare serioasă şi pe un studiu temeinic al Bibliei privitor la subiectelor respective. La capitolul documentare şi studiu mai este încă de adăugat deoarece acestea pot fi totdeauna completate.

 Despre modul în care sunt construite doctrinele Bisericilor instituţionale

 înapoi la cuprins!

Încă de la începutul acestui capitol aş vrea să fac precizarea că, analizând principalele doctrine ale celor mai importante instituţii religioase creştine, am ajuns la concluzia că acestea nu pot fi plasate într-o ordine ierarhică, în care să le aşezăm după valoarea lor, ca o reflexie a unui adevăr unic sau pe baza unui criteriu de apropiere mai mare sau mai mică faţă de învăţăturile Bibliei. Nici una dintre învăţăturile creştine nu este mai adevărată sau mai corectă, atunci când le comparăm cu celelalte, toate trebuiesc analizate în funcţie de consistenţa sau consecvenţa lor, în relaţia cu ele însele şi cu Biblia. Nu am descoperit nicio doctrină creştină care să conţină puncte determinante, argumente hotărâtoare şi care în felul acesta să o scoată din rânduri şi să o transforme în „doctrina creştină adevărată.” Învăţătura Bisericii celor înscrişi în Ceruri se bazează tocmai pe această constatare şi reprezintă o expresie a ei. Toate învăţăturile creştine se bazează pe interpretările textelor Biblice, aşa cum acestea au fost înţelese de un grup de Creştini sau de altul, de un gânditor creştin sau de un altul.

Biblia este o carte eclectică, nu este uniformă şi nu este transmiţătoarea unei singure interpretări a textelor ei. În Biblie se găsesc, în germene, toate doctrinele instituţiilor bisericeşti dar şi principiile Bisericii celor născuţi din Spirit. Găsim de exemplu suficiente elemente care să permită construirea doctrinei Ortodoxe, a celei Romano Catolice, a celei Luterane, a celei Calviniste, a celei Baptiste, a celei Penticostale şi a tuturor celorlalte învăţături creştine. Aceste învăţături nu sunt altceva decât posibile interpretări pe care Biblia le permite şi pentru care există “cărămizile de bază” în textele Biblice. Toate aceste doctrine s-au format însă printr-o anumită “forţare” a textelor, adică prin construirea artificială a unui edificiu doctrinar, prin folosirea, în mod original, a elementelor de bază şi câteodată, prin amestecul nejustificat al unor texte şi principii între N.T. şi V.T. Modul în care sunt construite doctrinele creştine s-a făcut pe baza mai multor principii: 1) concentrarea doctrinei respective asupra anumitor texte Biblice şi neglijarea celorlalte; 2) interpretarea tuturor celorlalte texte, care nu sunt definitorii pentru o anumită doctrină, în lumina şi prin prisma doctrinei deja formulate. 3) Unele texte au fost lăsate, în mod deliberat, cu totul la o parte.

Forţarea interpretării acestor texte, astfel încât acestea să fie folosite pentru a demonstra o anumită opinie sau teorie, este metoda de bază. Mai întâi, au fost formulate teoriile şi scopurile, în mod explicit sau implicit şi ulterior au fost alese textele Biblice, care să servească acestor opinii. Textele nu au fost “lăsate să vorbească” liber ci au fost “făcute să vorbească” aşa cum au urmărit cei care au construit respectivele doctrine. Voi încerca, folosindu-mă de exemple, să arăt că pentru oricare învăţătură aparţinând de oricare doctrină creştină există argumente pro şi contra, puncte tari şi puncte slabe, clarităţi şi aspecte ne clarificate. O singură învăţătură se desprinde din Biblie, luminoasă şi fără echivoc şi anume principiul dragostei creştine, care este fundamentul întregii învăţături a lui Isus Cristos. Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele este singura învăţătură a Bibliei, în care doctrinele nu se contrazic între ele şi în care diversele interpretări nu au cum să devieze mesajul lui Isus Cristos. Singurul lucru pe care doctrinele creştine l-au putut face, de-a lungul timpului, este acele de a a acorda o importanţă mai mare sau mai mică acestui mesaj, de a neglija sau micşora importanţa sa şi în foarte rare ocazii, de a îl prezenta la adevărată sa dimensiune. Toate cunoştinţele noastre despre Dumnezeu sunt relative şi cu cât cunoaştem mai mult, cu atât ne dăm seama cât de puţin cunoaştem despre El. Un singur lucru putem cunoaşte cu adevărat deplin, aici pe pământ, unde avem toate condiţiile pentru aceasta, putem cunoaşte dragostea lui Cristos şi în felul acesta plinătatea lui Dumnezeu (Efeseni 3: 14-19) Aici, pe pământ sunt cei care au nevoie de dragostea noastră şi aici îi găsim pe aceia prin care putem experimenta cunoaşterea gândurilor lui Dumnezeu (Filipeni 2:5)

Am să exemplific cele afirmate mai sus printr-o trecere în revistă a câtorva doctrine privitoare la botezul în apă, naşterea din nou, folosirea imaginilor în Creştinism, ţinuta femeii în adunări etc. Aş vrea să se înţeleagă că personal nu sunt împotriva nici unei doctrine, în mod deosebit şi că nu doresc să fac o critică a uneia în favoarea alteia şi nici să demonstrez care doctrină este ‘adevărată’ şi care nu este ‘adevărată.’ De altfel, eu consider că nici o doctrină nu poate fi caracterizată pe baza calificativelor adevărat sau fals, deoarece toate au ca bază anumite texte Biblice şi în calitate de posibile interpretări ele sunt direcţii de gândire pe care textele respective le permit. Ele nu sunt adevărate sau false ci sunt doar posibile sau nu, decurg mai mult sau mai puţin din conţinutul Bibliei.

Rolul femeilor în cadrul Creştinismului

înapoi la cuprins!

O a patra problemă, care consider că trebuie abordată în acest context, este acea a rolului femeilor în cadrul Creştinismului. Acesta a fost, pentru multe secole, unul discriminat şi în ziua de astăzi mai sunt destule confesiuni creştine care folosesc femeile ca pe o uriaşă masă de manevră, ţinută sub ascultarea bărbaţilor, care sunt consideraţi “capul femeilor.” Toată această doctrină se bazează pe următoarele texte ale Bibliei dictate de apostolul Pavel, sau atribuite apostolului, fără ca el să fie în realitate adevăratul autor şi pe care le voi enunţa în continuare.

„Supuneţi-vă unii altora în frica lui Cristos. Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri ca Domnului; căci bărbatul este capul nevestei, după cum şi Cristos este capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului. Şi după cum Biserica este supusă lui Cristos, tot aşa şi nevestele să fie supuse bărbaţilor lor în toate lucrurile. Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Cristos Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt,...” [(Efeseni 5: 21-26); ref. 216 în Biblia Ortodoxă]

Nu este iubirea liantul reciproc dintre bărbat şi femeie? Oare bărbatul trebuie să îşi iubească soţia dar aceasta trebuie în primul rând să se supună, nu să îşi iubească bărbatul, cu aceaşi măsură? De ce această deosebire între cei doi? Are stăpânul  datoria să îşi iubească supusa, iar aceasta din urmă are în primul rând datoria să se supună, apoi desigur şi datoria să iubească? Acest text, prezentat mai sus, dă impresia că avansează o doctrină diferită decât cea pur Creştină, prin aceea că ea creează un intermediar între femei şi Dumnezeu, altul decât Isus Cristos şi anume soţul pentru soţia lui. Bărbaţii par a fi legaţi direct de Isus Cristos, dar femeile par a fi conectate, în conformitate cu textul citat, prin intermediul bărbatului. În conformitate cu teologia lui Isus ne-am aştepta ca şi femeile să fie legate direct de Dumnezeu prin Isus Cristos şi nu printr-un intermediar, care este soţul acestora. Această deosebire dintre bărbaţi şi femei Isus nu a făcut-o niciodată, dimpotrivă El a primit pe femei, ca şi pe bărbaţi, în egală măsură. Textul pe care Pavel, sau autorul lui original, l-a dictat sau l-a scris, într-un anumit context, a fost transformat într-un element de doctrină, atât de prezent în multe confesiuni creştine şi care ţine femeile departe de anumite activităţi creştine, considerate a fi exclusiv de resortul bărbaţilor. Într-un alt context, într-o altă epistolă dictată de apostolul Pavel, sau atribuită acestuia, apare o afirmaţie care în esenţa ei  contrazice textul menţionat mai sus.

„Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Cristos Isus.” [(Galateni 3: 28); ref. 217 în Biblia Ortodoxă]

Dacă toţi sunt una în Cristos înseamnă că bărbaţii nu sunt capul femeilor şi că El este Capul atât al bărbaţilor ca şi al femeilor, în egală măsură. Unitatea perfectă, cerută de Cristos şi ierarhia nu merg împreună şi acesta este principala tensiune pe care epistolele atribuite apostolului Pavel o introduce în Biblie, prin anumite scrieri. ‘Unitatea’ dintre stăpân şi supus este una, în modul cel mai academic spus, imperfectă. Ierarhia delimitează, deosebeşte, crează diviziuni, pe când unitatea înseamnă egalitate şi o perfectă armonie şi completare reciprocă. Dacă nu mai există deosebire între bărbat şi femeie, aşa cum Pavel ne informează în cel de al doilea text citat, în acest context, de ce atunci femeia este plasată într-o poziţie de subordonare, faţă de bărbat, de către apostolul Pavel? Este o contradicţie sau nu între texte? A uitat Pavel ceea ce a scris într-o altă epistolă şi aflat într-o altă stare de spirit şi-a schimbat părerea, sau un alt autor a implementat în textele Bibliei o nouă doctrină? Cheia înţelegerii acestor texte este expresia în Cristos. Aşa cum am arătat deja apostolul Pavel, s-a adresat la două categorii diferite de Creştini. Una este constituită din Creştinii renăscuţi spiritual iar cealaltă este formată din Creştinii “lumeşti” sau ne renăscuţi spiritual. Fără îndoială că pentru Creştinii aflaţi în prima categorie, bărbatul nu mai este capul femeii ci Cristos este Capul femeii aşa cum este şi pentru bărbat, deoarece între bărbat şi femeie nu mai există nici o deosebire bazată pe gen. (Galateni 3: 28)

Cristos este de fapt Capul fiecărui Creştin renăscut spiritual, în mod individual, adică al fiecăruia în parte şi prin aceasta este şi Capul Bisericii Spirituale Unice, care este formată din ansamblul acestor credincioşi. Creştinii sunt legaţi personal, fiecare în parte, de Cristos şi nu prin intermediul altora, fie ei şi soţi sau rude. Între ei, credincioşii născuţi din Dumnezeu, sunt legaţi prin acest centru spiritual, prin Isus Cristos, nu direct, scurcircuitând centrala. Femeia este legată de bărbatul ei prin intermediul lui Cristos şi nu invers, adică ea nu este legată de El prin intermediul bărbatului său, aceasta desigur când amândoi sunt în Cristos. Fiecare mlădiţă este legată direct de viţă, nu prin intermediul unei alte mlădiţe. Fiecare organ din corpul uman are o structură nervoasă care îl leagă direct de sistemul nervos central. Organele se asociază unele cu altele, în sisteme sau aparate, pentru îndeplinirea anumitor funcţii,  dar toate primesc comenzile direct de la cap.

Un alt aspect, care poate lămări această ne concordanţă, din interiorul epistolelor atribuite apostolului Pavel, este acela că tot mai mulţi cercetători ai Bibliei au ajuns la concluzia că nu toate epistolele, care sunt atribuite lui Pavel, au fost scrise, sau dictate, de el. Unele din aceste scrieri sunt transmise sub pseudonim, adică atribuindu-se în mod greştit numele apostolului, ca şi autor al lor. Cele mai controversate epistole, din acest punct de vedere, sunt tocmai acelea care susţin raportul ierarhic dintre bărbat şi femeie şi anume epistolele către Timotei şi într-o anumită măsură şi epistola către Efeseni.  

Pe de altă parte, epistolele atribuite apostolului Pavel au încercat să stabilească o anumită ordine în ceea ce priveşte, relaţiile dintre Creştinii ne renăscuţi spiritual şi care să le permită acestora să parcurgă drumul renaşterii spirituale. Se pare că pentru ei, conducerea familiei de către bărbaţi ar fi dus la o anumită stabilitate, necesară pentru dedicarea spirituală. S-ar putea ca unii să nu fie prea convinşi de acest argument şi această atitudine nu ar fi de criticat, întrucât chiar în ceea ce mă priveşte, găsesc primul dintre cele două texte citate problematic şi fiind la limita dintre claritate şi confuzie. Ce se întâmpla, de exemplu, în cazul familiilor în care soţiile erau credincioase şi bărbaţii lor nu? Ele au fost sfătuite de Pavel să nu se despartă de bărbaţii lor, dar dacă bărbatul erau capul femei cum funcţiona principiul subordonări unei femei credincioase faţă de un bărbat necredincios? Deveneau femeile în acest caz capul bărbatului? Apostolul Pavel nu face nici o referire la acest aspect şi trebuie spus că acest text creează mai multe probleme decât încearcă să clarifice.

Dacă, în toate epistolele sale, apostolul Pavel se adresează Creştinilor, ca unor entităţi care au nevoie fiecare în parte de Cristos, pentru a fi mântuite, adică fiecare trebuie să fie în relaţie personală cu El şi să fie renăscut spiritual, în primul text mai sus menţionat se generează un Creştinism cu “două viteze” în care unii credincioşi, adică femeile, apar pe o poziţie subordonată. Aceasta este o poziţie iudaică clasică, care se pare că era atât de înrădăcinată în conştiinţa acelor care au scris unele din epistolele atribuite apostolului Pavel încât, nici chiar aceştia nu au fost în stare să se debaraseze de aceasta. De ce iudaică? Pentru că evreii privesc femeile ca fiind inferioare bărbaţilor din anumite puncte de vedere.

Poate că toată discuţia ar rămâne nedecisă, dacă în unele epistole atribuite apostolul Pavel nu s-ar fi mers mai departe, cu elanul antifeminist şi nu s-ar fi susţinut deasemenea următoarele:

„Vreau dar ca bărbaţii să se roage în orice loc şi să ridice spre cer mâini curate, fără mânie şi fără îndoieli. Vreau, deasemenea, ca femeile să se roage îmbrăcate în chip cuviincios, cu ruşine şi sfială; nu cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu haine scumpe, ci cu fapte bune, cum se cuvine femeilor care spun că sunt evlavioase. Femeia să înveţe în tăcere, cu toată supunerea. Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai pe sus de bărbat, ci să stea în tăcere. Căci întâi a fost întocmit Adam şi apoi Eva. Şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii. Totuşi ea va fi mântuită prin naşterea de fii, dacă stăruiesc cu smerenie în credinţă, în dragoste şi în sfinţenie.” [(1 Timotei 2: 8-15); ref. 218 în Biblia Ortodoxă]

Acest text foloseşte aceeaşi scuză pe care a folosit-o şi Adam, pentru greşeala lui şi anume aceea de a mânca din fructul oprit. Femeia a fost de vină. Cu toate acestea, Dumnezeu nu a acceptat această scuză şi i-a aplicat lui Adam aceaşi pedeapsă ca şi femei. Amândoi au fost consideraţi la fel de vinovaţi şi amândoi au fost alungaţi din rai. Femeia a fost ispitită de ‘şarpe’ şi bărbatul a fost ispitit de femeie. Amândoi au scuza ‘ispitirii,’ atunci de ce face textul, mai sus citat, deosebirea între cei doi? În textul respectiv, femeia este văzută ca fiind mai vinovată decât bărbatul, dar aceasta este o contrazicere a Bibliei. Fiecare este răspunzător pentru atitudinea sa şi nimeni nu poate purta sarcina greşeşilor noastre. Există o singură excepţie, Isus a murit pentru greşelile noastre şi în egală măsură pentru greşeala lui Eva ca şi pentru greşeala lui Adam. Ce teologie propovăduieşte textul din 1 Timotei 2; 8-15? Una care este paralelă cu iertarea care vine prin jertfa pe cruce a lui Isus. Prin sacrificiul Său Isus a făcut ca atât Adam ca şi Eva să fie iertaţi, în mod egal, prin urmare, orice teologie care face deosebirea între cei doi, nu corespunde crucii lui Isus, adică învăţăturilor şi misiunii Sale.    

Textul citat, chiar dacă s-ar referi numai la femeile ne renăscute spiritual, este totuşi extrem de problematic. Fiecare individ, masculin sau feminin, este mântuit individual, în funcţie de credinţa sa şi numele celor salvaţi, adică identificarea lor ca persoane este trecut, tot în mod individual, în cartea vieţii. Prin urmare, femeile nu pot răspunde pentru credinţa fiilor lor şi nici aceştia nu pot transfera meritele lor către mamele lor. Dacă acceptăm cazul contrar, suntem în afara învăţăturii creştine a îndreptăţirii prin credinţă.

“Apoi i-a zis: <<Scoală-te şi pleacă; credinţa ta te-a mântuit>>.” [(Luca 17: 19); ref. 219 în Biblia Ortodoxă]

Conflictul creat este între doctrina mântuiri prin credinţă şi cea a mântuiri prin fapte. Vreau să precizez că sunt deplin conştient de relaţia dintre credinţă şi fapte şi că apostolul Iacov ne spune că o credinţă fără fapte este moartă. În legătură cu acest aspect însă este vorba despre altceva şi anume despre mecanismul mântuirii. În epistola către Romani, la cap. 3, în versetele 21-26, acest mecanism al mântuirii este foarte limpede descris. „Dar acum s-a arătat o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mârturisesc Legea şi prorocii – şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Cristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nici o deosebire. Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Cristos Isus. Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vemea în delungei răbdări a lui Dumnezeu; pentru ca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel încât, să fie neprihănit şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus.” Dacă nu este nici o deosebire înseamnă că nu este nici o deosebire nici între bărbaţi şi între femei. Prin urmare şi femeile, la fel ca şi bărbaţii sunt socotite neprihănite prin credinţa în Isus şi nu prin fapte. De ce atunci mântuirea femeilor este condiţionată de faptul de a naşte băieţi şi nu fete şi de faptul ca aceşti băieţi să persiste ei înşişi în credinţa creştină? Voi dezvolta, la un moment dat, pe parcursul acestei secţiuni, răspunsul la această problemă.

Pavel a fost un aprig susţinător al mântuiri care vine prin credinţă, nu prin fapte, dar în cazul femeilor, prin acest text care este atribuit lui, dar a cărei paternitate este controversată,  se leagă mântuirea femeilor şi se condiţionează de săvârşirea unor fapte, adică naşterea de fii. Mai mult, se condiţionează mântuirea femeilor chiar de credinţa altor persoane şi anume de fii acestora, care trebuie să stăruiască cu smerenie în credinţă, în dragoste şi în sfinţenie pentru ca mamele lor să fie mântuite. Să vedem ce ne spune apostolul Pavel despre mântuirea prin credinţă:

„Căci ce zice Scriptura? <<Avram a crezut pe Dumnezeu şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire.>> Însă celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat; pe când celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire. Tot astfel şi David numeşte fericit pe omul acela, pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte neprihănit. <<Ferice, >> zice el, <<de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate şi ale căror fapte sunt acoperite! Ferice de omul, căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul! >>.. De aceea credinţa aceasta <<i-a fost socotită ca neprihănire. >> Dar nu numai pentru el este scris că <<i-a fost socotită ca neprihănire; >> ci este scris şi pentru noi, cărora de asemenea ne va fi socotită, nouă celor ce credem în Cel ce a înviat din morţi pe Isus Cristos, Domnul nostru, care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi.” [(Romani 4: 3-8; 22-25); ref. 220 în Biblia Ortodoxă]

De ce nu se aplică acelaşi principiu şi femeilor credincioase? De ce nu sunt şi ele mântuite prin credinţă, ci prin naşterea de fii? Credinţa fără fapte este moartă ne spune apostolul Iacov. (Iacov 2; 26) El s-a referit la faptele pocăinţei şi nu se putea referi la situaţii care nu sunt sub controlul celui în cauză. Este posibil ca o femeie credincioasă să nască numai fiice nu şi fii. Acesta este un lucru care nu poate fi controlat, în mod firesc, de persoana în cauză, nu depinde de ea. Ce se întâmplă în acest caz? În mod principial, femeia credincioasă ar trebui să fie mântuită prin credinţa ei, şi astfel să fie socotită neprihănită şi nicidecum prin naşterea unor copii de gen masculin. De naşterea de fiice sau fii sunt egali responsabili şi bărbaţii şi femeile, de ce sunt făcute responsabile numai femeile? Materialul genetic, care generează naşterea unui copil, aparţine deci ambilor părinţi. De ce atunci această mare nedreptate de a se cere socoteală numai femeilor, în legătură cu genul copiilor născuţi? Naşterea de copii înseamnă acţiuni, fapte, dar mântuirea nu vine în nici un caz prin fapte, după cum ne informează apostolul Pavel. Mă refer la neprihănirea care ne este atribuită prin credinţa în Isus. “Dar acum s-a arătat o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea şi prorocii – şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Cristos, pentru toţi şi peste toţi cei care cred în El. Nu este nici o deosebire.” (Romani 3; 21-22) În consecinţă, femeile, fără deosebire faţă de bărbaţi sunt considerate neprihănite prin credinţă şi nicidecum prin naşterea de fi. Este vorba despre o contradicţie, ori toţi oamenii, fără deosebire, adică şi fără deosebirea dintre femei şi bărbaţi, sunt socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Cristos ori numai bărbaţii sunt socotiţi neprihăniţi prin credinţă şi femeile sunt socotite neprihănite prin naşterea de fii. Amândouă nu merg împreună. Este vorba despre o pură discriminare între bărbaţi şi femei datorată urmelor provenite din credinţa iudaică, o credinţă a faptelor, a Legii şi unde femeia avea un rol subordonat. Această discriminare este realizată de autorul epistolelei 1 Timotei, fie că acest autor este Pavel personal, sau altcineva. Îl preţuim probabil cu toţii pe apostolul Pavel pentru ceea ce ne-a transmis în legătură cu Isus Cristos, dar orice eroare, mai ales atunci când duce la o nedreptate, trebuie îndreptată. Problema este că nu este deloc sigur că Pavel a scris acele texte biblice.

 „Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire, după cum zice Scriptura: <<Oricine crede în el, nu va fi dat de ruşine>>.” [(Romani 10: 10-11); ref. 221 în Biblia Ortodoxă]

Textul de mai sus nu exclude în nici un fel nevoia de a săvârşi fapte creştineşti dar nu condiţionează mântuirea de săvârşire anumitor fapte. Nu este, desigur, cazul femeilor credincioase, după opinia exprimată în unele din epistolele atribuite apostolului Pavel, care trebuie să nască fii credincioşi, credinţa din inima lor nefiind de ajuns. Dar dacă aceste femei sunt născute din nou şi au darurile şi roadele Duhului Sfânt, nici în acest caz nu pot fi mântuite, chiar dacă nu nasc fii? Mai mult decât atât, în râvna de a da sfaturi, prin unele din textele atribuite apostolului Pavel fecioarele sunt sfătuite să nu se mărite, ceea ce este într-un complet dezacord cu faptul de a condiţiona mântuirea femeilor credincioase de naşterea de fii, care să fie credincioşi. Sunt practic două învăţături care se contrazic una cu cealaltă, în principiu, amândouă oferite de acelaşi apostol, sau în orice caz, de scrieri atribuite acestuia. În ceea ce priveşte pe femei, apostolul Pavel nu este consecvent cu propria lui învăţătură a îndreptăţirii prin credinţă, dacă epistolele care prezintă învăţături contrare au fost dictate toate de el. Scrierile sale, sau scrierile atribuite lui, trebuiesc criticate pentru aceasta, aşa cum şi Pavel l-a criticat pe apostolul Petru atunci când acesta a dat dovadă de ipocrizie.

“Dar când a venit Chifa în Antiohia, i-am stătut împotrivă în faţă, căci era de osândit.” [(Galateni 2: 11); ref. 222 în Biblia Ortodoxă]

Atitudinea faţă de femei, conţinută în epistolele atribuite lui Pavel, nu este cu nimic mai puţin de criticat, decât a fost atitudinea lui Petru faţă de Neamuri la momentul respectiv, din acelaşi motiv.

“Totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit, prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Cristos, am crezut şi noi în Cristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Cristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii.” [(Galateni 2: 16); ref. 223 în Biblia Ortodoxă]

În unele din epistolele atribuite apostolului Pavel a fost diminuat foarte mult rolul şi importanţa femeilor, în cadrul Creştinismului. De ce au fost îndrumate numai fecioarele să nu se căsătorească dar nu şi tinerii bărbaţi?

„Cât despre fecioare, n-am o poruncă din partea Domnului. Le dau însă un sfat, ca unul care am căpătat de la Domnul harul să fiu vrednic de crezare... Dar cine a luat o hotărâre tare şi nu este nevoit ci este slobod să lucreze cum vrea şi a hotărât în inima lui să-şi păstreze pe fiica sa fecioară, face bine. Astfel, cine îşi mărită fata bine face şi cine n-o mărită mai bine face.” [(1 Corinteni 7: 25; 37-38); ref. 224 în Biblia Ortodoxă]

De altfel, acest text este la rândul lui într-o directă contradicţie cu un altul, atribuit deasemenea apostolului Pavel, care ne spune:

„Dar Duhul spune lămurit că în vremile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor, abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu ferul roşu în însuşi cugetul lor. Ei opresc căsătoria şi întrebuinţarea bucatelor, pe care Dumnezeu le-a făcut ca să fie luat cu mulţumiri de către cei ce cred şi cunosc adevărul.” [(1 Timotei 4: 1-3); ref. 225 în Biblia Ortodoxă]

Cum vor putea femeile credincioase să fie mântuite, dacă rămân fecioare şi de ce s-a hazardat apostolul Pavel să sfătuiască femeile să rămână fecioare, dacă tot el consideră că oprirea căsătoriei este o învăţătură provenită de la oamenii, care spun minciuni şi sunt însemnaţi cu ferul roşu în însuşi cugetul lor? Una dintre explicaţii este autoritarismul cu care apostolul Pavel vorbeşte Bisericilor pe care le-a iniţiat, dar pe lîngă aceasta, o altă explicaţie este faptul că probabil nu toate epistolele care sunt atribuite lui Pavel, îl au ca şi autor pe el. El s-a considerat totdeauna o personalitate importantă şi cu multă autoritate, care era în măsură să dea sfaturi, care să devină reguli obligatorii pentru credincioşii creştini. Chiar dacă scrierile care vin cu siguranţă de la el personal au fost inspirate de Duhul Sfânt, totuşi El a inspirat şi alte persoane nu numai pe apostolul Pavel şi de asemenea este posibil ca, chiar şi Pavel să fi folosit un exces de limbaj sau de atitudine, atunci când a transmis mesajele respective. O altă cauză a unor ne potiviri era convingerea personală a lui Pavel că revenirea lui Isus Cristos pe pământ este foarte aproape, atât de aproape încât nu mai are nici un sens ca oamenii să se mai căsătorească.

“Iată ce vreau să spun, fraţilor: de acum vremea s-a scurtat. Spun lucrul acesta, pentru ca cei ce au neveste, să fie ca şi cum nu ar avea; cei ce plâng, ca şi cum n-ar plânge; cei ce se bucură ca şi cum nu s-ar bucura; cei ce cumpără ca şi cum nu ar stăpâni; cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi de ea; căci chipul lumii acesteia trece.” [(1 Corinteni 7: 29-31); ref. 226 în Biblia Ortodoxă]

Apostolul Pavel s-a înşelat în ceea ce priveşte revenirea rapidă a lui Isus Cristos pe pământ, dar acest eveniment se va întâmpla negreşit, la un moment dat. Învăţătura conţinută de unele din epistolele atribuite lui Pavel, privitoare la femeile credincioase, este în directă contradicţie cu doctrina îndreptăţirii prin credinţă şi pe bună dreptate trebuie desconsiderată. Transformarea femeilor în Creştini de categoria a doua nu a fost intenţia lui Isus Cristos. Mama Lui şi Maria Magdalena au fost la picioarele crucii când El a fost răstignit şi tot ele au fost primele persoane care s-au prezentat la mormântul Lui, după ce a fost răstignit. (Matei 28; 1-10) Aşa cum însuşi apostolul Pavel afirmă, de data aceasta cu deplină îndreptăţire, în Cristos nu mai trebuie făcută această discriminare între femei şi bărbaţi.

Mulţi îl consideră pe apostolul Pavel, în mod greşit după părerea mea, un fel de “co-fondator” al Creştinismului, alături de Isus Cristos. Eu însă vreau să atrag atenţia asupra faptului că singurul fondator al Creştinismului este şi trebuie să rămână Isus Cristos. Multe din scrierile apostolului Pavel sunt foarte valoroase pentru înţelegerea Creştinismului, dar părerile sale sau acelea care sunt cuprinse în epistolele care îi sunt atribuite lui, cu privire la statul femeilor, nu sunt consecvente cu părerile despre credinţă pe care le-a exprimat.

„Să credeţi că îndelunga răbdare a Domnului nostru este mântuire, cum v-a scris şi pre iubitul nostru frate Pavel, după înţelepciunea dată lui, ca şi în toate epistolele lui, când vorbeşte despre lucrurile acestea. În ele sunt unele lucruri grele de înţeles, pe care cei neştiutori şi nestatornici le răstălmăcesc ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor.” [(2 Petru 3: 15-16); ref. 227 în Biblia Ortodoxă]

 Toate textele din Biblie trebuiesc analizate prin prisma învăţăturilor lui Isus şi a spiritului în care au fost anunţate. Ele trebuiesc acceptate numai atunci când acestea nu sunt în contradicţie cu ceea ce a spus Cristos. Unitatea Bisericii, importanţa dragostei spirituale sunt fără îndoială mesaje transmise de întemeietorul Creştinismului, dar discriminarea asupra femeilor nu face parte din spiritul Creştinismului, ci este o reminiscenţă a învăţăturilor iudaice. Prima formă de autoritarism nejustificat, din interiorul Creştinismului, este modul cum sunt privite femeile cu o ne disimulată condescendenţă. Dacă bărbaţii trebuiesc să îşi iubească femeile, cum a iubit Cristos Biserica, tot astfel trebuie să iubească şi femeile pe bărbaţi lor, căci atunci când Isus s-a adresat discipolilor Săi, cerându-le să se iubească unii pe alţii cum i-a iubit El, nu a făcut diferenţa între femei şi bărbaţi. Dragostea este legătura desăvârşirii nu autoritatea, cum ar fi cea a bărbaţilor asupra femeilor, sau a instituţiilor bisericeşti asupra credincioşilor. (Coloseni 3; 14)

Femeile credincioase, la fel ca şi bărbaţii, fac parte, ca indivizi, ca şi persoane din adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Acestea nu sunt doar instrumente de procreere şi nici nu există nici un intermediar între ele şi Mântuitorul lor personal adică Isus Cristos. El este Capul fiecărui membru al Bisericii Spirituale Unice şi deci al întregii Biserici, în ansamblu. Aşa cum am arătat însă, adevărata Biserică a lui Dumnezeu este formată doar din aceia care sunt într-o legătură personală cu Dumnezeu, nu prin intermediar, adică soţia prin soţul ei. Soţiile la fel ca şi soţii lor, sunt legate direct de Isus Cristos şi numele lor au fost scrise şi ele în cartea vieţii de la întemeierea lumii. Femeile nu sunt doar apendice ale soţilor lor, adică trupuri fără cap, în aşa fel încât bărbatul lor să trebuiască să fie capul lor. Multe femei, în lumea noastră, sunt mai devotate credinţei decât bărbaţii lor, mai informate şi mai pregătite din punct de vedere spiritual să îi înveţe pe alţii. Ceea ce trebuie să predomine este pregătirea, talentul şi capacitatea spirituală şi în primul rând chemarea lui Dumnezeu şi nu genul. Isus a dat exemplu cu cele zece fecioare înţelepte şi nu a găsit cu cale să folosească, în acel caz, o pildă în care bărbaţii să fie protagoniştii. (Matei 25; 1-13)

Faptul că Dumnezeu Tatăl este Capul lui Cristos este o metaforă nepotrivită, folosită în epistolele atribuite apostolului Pavel, atâta vreme cât avem un singur Dumnezeu cu o personalitate unitară. Dumnezeu însuşi, adică Trinitatea nu conţine în sine nici un element de subordonare, ci este o unitate perfectă, una, aşa cum s-a exprimat Isus Cristos. Apostolul Pavel ne spune altceva decât Isus în ceea ce priveşte legătura dintre acesta şi Tatăl. Isus Cristos a spus că El şi Tatăl sunt una.

“Eu şi Tatăl una suntem.” [(Ioan 10: 30); ref. 228 în Biblia Ortodoxă]

“Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.” [(Ioan 17: 21); ref. 229 în Biblia Ortodoxă]

Personal, sunt un ucenic al lui Isus Cristos şi de la El îmi extrag seva spirituală. Fiecare cuvânt pe care l-a spus El, este o învăţătură preţioasă pentru mine şi nu am nici cea mai mică intenţie să mă las deturnat de la învăţătura Mântuitorului lumii, nici chiar de învăţătura unui apostol şi cu atât mai puţin de o învăţătură care este doar atribuită acestuia. Cred că adevărata întoarcere la Dumnezeu este o întoarcere la Cristos. Întoarcerea la originile Creştinismului înseamnă o revenire la învăţăturile lui Isus şi adevărata reformă este nu doar o întoarcere la Biblie, “sola Scriptura,” ci o întoarcere la Cristos. În aceste condiţii formulez următoarea întrebare: dacă Isus Cristos a explicat clar că Dumnezeu este unul, o unitate perfectă, fără sus şi jos, fără superior şi inferior, fără Cap şi trup, unul şi identic cu sine, în El însuşi indivizibil, de ce s-a creat în epistolele atribuite apostolului Pavel, în interiorul Trinităţii o ierarhie, spunând că Tatăl este Capul lui Cristos? A făcut-o probabil pentru a impune ordine în comunităţile creştine nou create, dar aceasta nu este ordinea lui Dumnezeu, ci este ordinea oamenilor. Ordinea lui Dumnezeu este unitatea perfectă, sacrificiul de sine, lepădarea de sine toate bazate pe dragostea spirituală. Pe mine personal, aceasta m-a învăţat Isus Cristos şi eu aceasta propăvăduiesc oamenilor.   

 Dumnezeu este unul, în trei ipostaze diferite, este o singură Persoană, în sensul de personalitate, nu trei Persoane, cu trei personalităţi diferite. Trei Persoane cu trei personalităţi sunt trei Dumnezei dar Isus Cristos a spus că El şi Tatăl sunt una şi aceeaşi Persoană şi eu îl cred întru totul. Subliniez faptul că noţiunea de persoană are un alt înţeles, în limbajul curent, spre deosebire de limbajul teologic. ‘Prosopon,’ cuvântul din limba greacă, înseamnă “mască de teatru,” adică ipostază a aceluiaşi actor şi nu înseamnă nicidecum persoană în sensul pe care îl dăm în mod curent, acestui cuvânt.         Tatăl este Fiul şi Fiul este Tatăl, în esenţă şi în conţinut. Dacă sunt una între ei nu există ierarhie. Consider că Biblia, în afara comparaţiei nefericite folosită de apostolul Pavel, nu conţine, în nici un fel, o doctrină în care ipostazele Trinităţii să fie puse într-o ordine ierarhică. În ce sens poate fi considerat Tatăl Capul lui Isus Cristos? Tatăl este acela care gândeşte şi Fiul cel care execută? În nici un caz. Toate lucrurile au fost făcute prin Cristos şi pentru El. Cred că este vorba de o expresie nepotrivită pe care apostolul Pavel o foloseşte în epistola către Corinteni. (1 Corinteni 11: 3) Fiul este Tatăl care şi-a luat pentru Sine o formă, adică este chiar Tatăl, adică infinitul care, păstrându-şi toate atributele infinite, în acelaşi timp şi-a construit pentru sine un trup. Este vorba de o valenţă posibilă numai pentru Dumnezeu, aceea de a fi finit şi infinit în acelaşi timp. Infinitul, ca atare, nu poate avea o formă care să-l limiteze dar se poate întrupa într-o formă, cum ar fi cea umană, care existând în acelaşi timp cu realitatea infinită, să îi conţină esenţa, caracterului personal.

Este adevărat că la un moment dat Isus a spus că “Tatăl este mai mare decât Mine,” afirmaţie consemnată în Ioan, 14: 28. Cum trebuie să înţelegem că Tatăl este mai mare decât Fiul, deşi Tatăl şi Fiul sunt una? La o privire superficială este imposibil ca amândouă afirmaţii să fie adevărate deoarece ele se anulează sau se exclud reciproc. Aceste două afirmaţii, puse împreună creează impresia unei contradicţii, ireconciliabile. În baza opiniilor gînditorilor creştini, exprimate de-a lungul secolelor şi în baza luminii primite direct de la Dumnezeu, pot să afirm, în acord cu aceşti gânditori, că afirmaţia după care Tatăl este mai mare decât Fiul se poate înţelege prin aceea că Tatăl nu are nici un început dar Fiul a fost “născut” de Tatăl, la un moment dat. Aceasta înseamnă de fapt că Tatăl şi-a luat pentru sine o formă, cel mai probabil materială, rămânînd însă acelaşi Dumnezeu infint, în conţinut, dar îmbrăcând şi o formă, “un Trup,” într-un univers al formelor, în care şi-a desfăşurat calitatea de Creator. Cuvântul “născut,” în acest context, este înşelător pentru că ne conduce la ideea a două Persoane diferite, în sensul pe care îl are în limbajul curent cuvântul persoană. Este vorba de fapt de o singură entitate, identică cu sine, în conţinut, în esenţă. Dumnezeu este unul pentru că acelaşi Tată infinit, este şi Fiul, cu diferenţa că Fiul are formă finită, un trup după care a fost creat omul. În loc de cuvântul “născut,” care a fost utilizat de conciliile Bisericii instituţionale, trebuie înţeles, pentru a ne păstra în spiritul învăţăturii lui Isus, “întipărit într-un trup,” “oglindit de către materie.” Să observăm în ce fel Tatăl şi Fiul sunt una.

“Isus a luat din nou cuvântul şi le-a zis: <<Adevărat, adevărat vă spun, că, Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai. Căci Tatăl iubeşte pe Fiul şi îi arată tot ce face; şi-I va arăta lucrări mai mari decât acestea, ca voi să vă minunaţi. În adevăr, după cum Tatăl înviază morţii şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea. Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte pe Tatăl, care L-a trimis>>.” [(Ioan 5: 19-23); ref. 230 în Biblia Ortodoxă]

“Căci după cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine.” [(Ioan 5: 26); ref. 231 în Biblia Ortodoxă]

Fiul nu este o creaţie a Tatălui, adică El nu a fost creat, ci a fost “născut,” înţeles dincolo de limitările de rigoare conţinute de această noţiune. A fost “născut,” nu are nici o legătură cu naşterea aşa cum se înţelege, în mod obişnuit, pe pământ. Dacă am spune, de exemplu, că Fiul este “o emanaţie” a Tatălui, nu spunem de fapt nimic, pentru că nu avem nici cea mai vagă idee ce înseamnă, cu adevărat, în acest context, noţiunea de “emanaţie.” Fiul este “născut” din Tatăl, în sensul că Fiul este chiat Tatăl, dar îmbrăcat în materialitaea unui corp, a unei forme determinate. Fiul nu este subordonat, pe cale ierarhică Tatălui pentru că El nu este altcineva decât Tatăl, adică o Persoană care să fie supusă, unei alte Persoane. În măsura în care Tatăl este supus Lui însuşi, adică aşa cum omul este supus propriei lui conştiinţe, în acelaşi fel Fiul este supus Tatălui.

Din acest punct începe orice discuţie despre adevărata Biserică a lui Dumnezeu şi Bisericile instituţionale. Acest lucru se întâmplă deoarece este vorba despre două principii diferite şi anume cel de unitate şi cel de ierarhie. Sunt aceste două principii compatibile? După părerea mea, ele nu sunt, în fapt, în deplină concordanţă. De ce? Ierarhia presupune exerciţiul autorităţii, pe când unitatea o exclude. De ce nu ar fi posibilă o ierarhie, în care să existe o unitate perfectă, prin aceea că una dintre părţi, să spunem Fiul, este un subordonat perfect, care se supune în mod exemplar, celeilalte părţi, adică Tatălui; nu poate unitatea să provină dintr-o subordonare perfectă? Unitatea poate să provină dintr-o subordonare perfectă, numai că, în acest caz, nu avem a face cu două personalităţi ci cu una, cea de-a doua ne având nimic personal, fiind doar o formă, o configurare a celei dintâi. O asemenea subordonare nu se face prin exerciţiul autorităţii ci este rezultatul unei unităţii generate de o identitate între cei doi factori. Este ca şi cum o persoană se priveşte în oglindă. Atunci când ridică mâna, o ridică şi imaginea din oglindă, când mişcă capul, îl mişcă şi imaginea din oglidă. De fapt este vorba de una şi aceaşi personalitate aşa cum este cazul şi în legătură cu Dumnezeu. Dumnezeu Tatăl nu este Capul lui Isus Cristos, El este chiar Isus Cristos, adică Fiul este chiar Tatăl, care a luat pentru Sine un trup. Isus Cristos este Tatăl Ceresc întrupat, adică care a luat un trup, prima dată într-o dimensiune cosmică, adică Isus Cristos preexistent, sau existent din veşnicie şi a doua oară Isus Cristos cel istoric, care a trăit pe pământ.    

Prin această lucrare, susţin că nu există nici umbră de ierarhie între Tatăl şi Fiul deoarece ei sunt în fapt una, aşa cum a spus Isus Cristos şi că modul metaforic, în care apostolul Pavel a prezentat această relaţie duce la simplificări şi deformări, care se reflectă adânc în înţelegerea ideii de Biserică de către instituţiile bisericeşti. Principiul Creştinismului este unitatea şi nu ierarhia şi din cauza înţelegerii literale a unor texte care au fost intenţionate să aibă un caracter metaforic şi nu literal, suntem martorii unui Creştinism autoritar care este pe deplin reprezentat de către Bisericile instituţionale. Până când nu ajungem să înţelegem ce presupune cu adevărat unitatea propusă de învăţăturile lui Isus Cristos şi pentru care acesta s-a rugat înainte de a fi răstignit, nu avem cum să realizăm ce înseamnă Creştinismul.  

Pavel a prezentat o ierarhie în fruntea căreia se află Dumnezeu Tatăl, apoi Dumnezeu Fiul, apoi bărbatul şi la urmă femeia. Este o ordine care nu are nimic a face cu principiul dragostei spirituale, care este în realitate o ordonare inversă celei ierarhice. Dumnezeu din dragoste pentru Isus Cristos, adică pentru Sine însuşi în combinaţia Sa cu omul, i-a pus sub picioare toate lucrurile. (Efeseni 1: 22) Isus a venit pe pământ ca unul care serveşte la masă şi spală picioarele ucenicilor. Isus şi-a dat viaţa pe cruce pentru Mireasa Sa spirituală, adică pentru adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Cu toate că Pavel recomandă ca bărbaţii să îşi iubească femeile mă întreb ce dragoste poate să existe când cei doi sunt pe poziţii de inegalitate? Şi stăpânii îşi iubeau sclavii pentru valoarea lor de întrebuinţare. Şi colecţionarii de artă îşi iubesc tablourile şi îşi pot chiar risca viaţa pentru ele. Dragostea adevărată presupune însă egalitate şi complementaritate. Superioritatea intelectuală sau morală a bărbatului nu se presupune totdeauna doar pentru considerente de gen.

„Dar vreau să ştiţi că Cristos este Capul oricărui bărbat; că bărbatul este capul femeii şi că Dumnezeu este capul lui Cristos. Orice bărbat, care se roagă sau proroceşte cu capul acoperit, îşi necinsteşte Capul său. Dimpotrivă, orice femeie, care se roagă sau proroceşte cu capul dezvelit, îşi necinsteşte capul ei, pentru că este ca una care ar fi rasă. Dacă o femeie nu se înveleşte, să se şi tundă! Iar, dacă este ruşine pentru o femeie să fie tunsă ori rasă, să se învelească. Bărbatul nu este dator să-şi acopere capul, pentru că el este chipul şi slava lui Dumnezeu, pe când femeia este slava bărbatului. În adevăr, nu bărbatul a fost luat din femeie, ci femeia din bărbat; şi nu bărbatul a fost făcut pentru femeie, ci femeia pentru bărbat. De aceea femeia, din pricina îngerilor, trebuie să aibă pe cap un semn al stăpânirii ei.” [(1 Corinteni 11: 3-10); ref. 232 în Biblia Ortodoxă]

Ce au îngerii a face cu capul femeii? De ce trebuie ei să vadă un semn al stăpânirii ei? În orice caz îngerii nu se căsătoresc, aşa după cum ne-a învăţat Isus Cristos. Toată această demonstraţie nu reprezintă decât o altă probă de antifeminism. De altfel această doctrină este în direct dezacord cu scopul pentru care Dumnezeu l-a creat pe om şi care se află cuprins în cartea Genezei în capitolul 1.

„Apoi Dumnezeu a zis: <<Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite peste tot pământul şi peste toate târâtoarele cari se mişcă pe pământ. >> Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, I-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut. Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.” [(Geneza 1: 26-28); ref. 233 în Biblia Ortodoxă]

În cartea Geneza, facerea omului apare în două versiuni deosebite una de cealaltă şi chiar dacă le-am privi pe amândouă ca fiind ca două faţete ale aceleaşi medalii, adică prima ca pe o prezentare generală şi cea de-a doua ca pe o relatare în detaliu, totuşi între ele există mari deosebiri de sens. A fost omul făcut de la început ca o fiinţă completă, formată din două elemente complementare, adică bărbatul şi femeia sau întîi a fost făcut bărbatul şi apoi a fost făcută femeia, ca un ajutor pentru bărbat, o anexă folositoare a sa? Răspunsul la această întrebare este important, de vreme ce chiar apostolul Pavel s-a prevalat de această mitologie, pe care a folosit-o ca argument, atunci când a stabilit locul femeii în cadrul Creştinismului.  

Afirm că sunt două relatări oarecum diferite deoarece, în prima bărbatul şi femeia sunt priviţi ca şi egali, adică amândoi sunt făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, în acelaşi timp, om însemnând împreună bărbat şi femeie, scopul prezentat fiind acela ca aceştia să se înmulţească şi să stăpânească pământul. În a doua variantă mai întâi Dumnezeu l-a făcut pe om şi numai după ce acesta a trecut în revistă toate vieţuitoarele deja create, Dumnezeu a constatat că nici una dintre acestea nu se potriveşte ca şi ajutor al său. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a avut nevoie să se facă această inventariere a creaţiei Lui înainte să îşi dea seama că omul are nevoie de o femeie pentru a se putea înmulţi şi a atinge scopurile enunţate în prima versiune a creaţiei sale.

În a doua versiune femeia este prezentată ca un accesoriu al bărbatului, un ajutor potrivit pentru acesta, cu toate că este absurd să acceptăm că de la început Dumnezeu l-a creat pe om fără femeie, în cazul când a dorit ca ei să se multiplice. Toate animalele au fost create în perechi, masculin şi feminin numai omul a fost creat iniţial de unul singur. Se simte mâna anti feministă a preoţilor Evrei, care au dorit să pună femeia într-o poziţie de inferioritate şi secundară ca importanţă faţă de bărbat. În a doua relatare femeia este făcută după chipul bărbatului şi nu direct după chipul lui Dumnezeu. Prin această mitologie s-a căutat a se justifica şi consfinţi statutul de inferioritate a femeii, în societatea iudaică. În fond, preoţii care au întocmit aceste mituri erau bărbaţi şi aveau de făcut o politică proprie. (Geneza 1: 24-28; 2: 4-25) De altfel, o astfel de mitologie a fost de ajuns ca apostolul Pavel să decreteze că femeia trebuie să tacă în biserică pentru că ea a fost luată din bărbat şi nu bărbatul din femeie. (1 Timotei 2: 11-14) „Bărbatul este chipul şi slava lui Dumnezeu pe când femeia este slava bărbatului.” Cel puţin apostolul Pavel se abţine să afirme că femeia este chipul bărbatului, ea este numai slava acestuia de unde se înţelege că femeia este făcută totuşi după chipul lui Dumnezeu, nu după chipul bărbatului. Dacă este făcută după chipul lui Dumnezeu, nu este firesc ca femeia să ajungă să redobăndească acest chip, prin naşterea din nou? Este femeia renăscută spiritual prin intermediul soţului său, sau prin puterea lui Dumnezeu şi este justificată prin fapte sau prin credinţă, înaintea lui Dumnezeu?

„Dar Isus a răspuns: <<S-a atins cineva de Mine, căci am simţit că a ieşit din Mine o putere.>> Femeia, când s-a văzut dată de gol, a venit tremurând, s-a aruncat jos înaintea Lui, şi a spus în faţa întregului norod, din ce pricină se atinsese de El şi cum fusese vindecată numai decât. Isus i-a zis: <<Îndrăzneşte fiică; credinţa ta te-a mântuit, du-te în pace>>.” [(Luca 8: 46-48); ref. 234 în Biblia Ortodoxă]

Există o discrepanţă între atitudinea lui Isus Cristos faţă de femei şi atitudinea conţinută de unele epistole atribuite apostolului Pavel şi în ceea ce mă priveşte, întrucât sunt ucenicul lui Isus şi nu al altcuiva, consider că El ne-a învăţat, fără nici o umbră de îndoială, faptul că mântuirea fiecăruia, fie că este vorba de bărbat sau femeie, se bazează pe credinţa respectivei persoane şi nu pe altceva. Faptul de a relaţiona mântuirea femeilor şi a o condiţiona de naşterea de fii este o absurditate.   

   Omul înseamnă bărbat şi femeie şi amândoi au fost făcuţi după chipul lui Dumnezeu. Au fost făcuţi să se înmulţească şi să stăpânească pământul, lucrul pe care îl puteau face numai împreună. Femeia nu a fost făcută pentru bărbat, ci pentru ca împreună cu bărbatul să îndeplinească  planurile pe care Dumnezeu le are cu omul. Consider că nu există nici o bază în învăţătura lui Isus Cristos pentru a practica discriminarea dintre femei şi bărbaţi şi că în realitate Fiul, care este una cu Tatăl, este Capul fiecărui membru al Bisericii Spirituale Unice şi în felul acesta şi numai prin aceasta, este şi Capul Bisericii. Nu este Capul Bisericii ca şi conducător al instituţiilor bisericeşti, ci este Capul tuturor Creştinilor născuţi din Dumnezeu, care împreună formează o colectivitate spirituală, care este adevărata Biserică a lui Dumnezeu.

Capul, în ceea ce priveşte relaţia dintre Isus şi fiecare Creştin în parte, înseamnă cu totul altceva decât şeful. Şefii aşteaptă să fie serviţi şi nu mor pentru subordonaţii lor, pe cruce şi de regulă, în nici un alt mod. Capul înseamnă Învăţătorul, cel care ştie lucruri pe care noi nu avem cum să le ştim şi ne învaţă ce trebuie să facem ca să mergem corect pe drumul mântuirii. Capul înseamnă deschizătorul de drumuri, Calea, pe care trebuie să mergem, Uşa prin care trebuie să intrăm. Orice formă de autoritarism şi de impunere este exclusă. Creştinii au ca autoritate doar conştiinţa lor, luminată de Dumnezeu. Trebuie să alegem singuri calea îngustă, Isus ne ajută să o găsim. De ce atâta discuţie pe marginea nocivităţii autoritarismului? Pentru că autoritatea impusă, acceptarea şi promovarea ei, deturnează adevărurile Creştinismului şi deformează imaginea şi scopurile sale.

Creştinismul este, dacă pot folosi o comparaţie, un test sensibil în care se încearcă cele mai subtile resorturi psihologice, unde omul, ia anumite decizii, ascultându-şi inima sa, unde acesta se sacrifică pe sine, se leapădă de sine şi unde individul se construieşte pe sine, sub grija atentă a lui Dumnezeu. Fiecare trebuie să decidă pentru sine drumul său spiritual, căci numai în acest mod deciziile sale reflectă corect transformarea reală a personalităţii sale. Femeile sunt în primul rând oameni, conştiinţe şi după aceea femei. Cu alte cuvinte, în cadrul Creştinismului, ceea ce este, în primul rând, valorizat este conştiinţa umană, deplin responsabilă. În acest context femeile nu pot fi considerate pe jumătate responsabile pentru mântuirea lor, adică aflate în nevoia de a fi ghidate de o altă persoană pentru a alege calea mântuirii.

Naştere din nou nu face deosebirea între femei şi bărbaţi ci este condiţia mântuirii pentru ambele genuri. Atât femeile cât şi bărbaţii au nevoie în egală măsură să fie născuţi din Dumnezeu şi atât unii cât şi ceilalţi trebuiesc să trăiască după îndemnurile Duhului Sfânt, nu după îndemnurile firii pământeşti. Cei care trăiesc după îndemnurile Duhului sunt în unitate unii cu ceilalţi, unire care este dată de unitatea lui Dumnezeu. Unitatea exclude discriminările sau ierarhiile bazate pe autoritate. Unde vorbim de nivele ierarhice în care unul trebuie să îl asculte pe celălalt, vorbim de mediere, cel superior se află mai aproape de sursă de cât cel inferior. Sunt grade diferite de legătură cu izvorul principal. Naşterea din nou nu se face în grade diferite pentru femei şi bărbaţi şi nici darurile Duhului Sfânt nu se revarsă diferit pentru unii sau pentru ceilalţi. De altfel şi unii şi ceilalţi primesc aceste daruri de la Dumnezeu şi dacă le-au primit de ce se face deosebirea între cine primeşte? Sunt bărbaţii mai capabili să primească şi femeile mai puţin capabile să primească? Este darul de a îi învăţa pe ceilalţi rezervat numai bărbaţilor? Care alte daruri mai sunt rezervate bărbaţilor şi care sunt rezervate femeilor? Nu există astfel de demarcaţii. Darurile Duhului Sfânt nu ţin cont de genul persoanelor în cauză. Bărbaţii nu sunt cu nimic mai competenţi să îi înveţe pe alţii decât femeile, întrucât învăţarea altora nu depinde de ei, sau de calităţile lor, ci este un dar primit de la Dumnezeu. Ceea ce primim sub formă de dar nu ne poate deosebi pe unii de ceilalţi deoarece nu este meritul nostru.

Un alt aspect, demn de a fi semnalat, este următorul. Fecioarele pot fi mântuite, în mod evident, chiar dacă nu sunt măritate. Dacă ele pot fi salvate, fără să fie legate de Cristos prin intermediul unui cap, adică a unui bărbat, de ce nu se poate acest lucru şi pentru femeile căsătorite? Este căsătoria o degradare, care pune pe femeile căsătorite într-o situaţie de inferioritate faţă de fecioare? Aşa s-ar părea, după recomandările conţinute în unele epistole, atribuite apostolului Pavel. Cu toate acestea, o astfel de doctrină este fundamental greşită, atâta vreme cât căsătoria a fost binecuvântată de către Dumnezeu, de la întemeierea lumii. În realitate atât fecioarele cât şi femeile căsătorite, au nevoie să fie legate direct şi personal de Cristos şi nu prin intermediar, deoarece în Cristos nu mai există deosebirea dintre femeie şi bărbat. Am ales această linie de învăţătură conţinută de epistolele atribuite apostolului Pavel, din două motive. În primul rând, această interpretare a relaţiilor dintre bărbat şi femeie este ceea care se află în completă concordanţă cu învăţătura dată direct de Isus şi în al doilea rând, textul care susţine această expunere, cel din Galateni 3, 28, este recunoscut, de majoritatea cercetătorilor Bibliei, ca aparţinînd personal apostolui Pavel şi că nu este doar atribuit acestuia.  

Creştinii trebuiesc să se supună unii altora. Femeile şi bărbaţii trebuiesc să ia în considerare dorinţele unii altora. O anumită ordine în familie este bine venită. Această ordine însă nu trebuie să se bazeze în primul rând pe gen ci pe competenţă. Cel mai puţin competent într-un anumit domeniu ar trebui să îl asculte pe cel mai bine pregătit. În vremea apostolilor situaţia femeilor era de aşa natură încât acestea nu mergeau la şcoli, nu ieşeau din casă prea mult şi erau deci puţin informate. Situaţia s-a schimbat radical în ceea ce priveşte competenţele. Multe femei sunt mai competente decât soţii lor, în anumite privinţe, deci cel care ştie mai bine un anumit lucru trebuie luat în considerare, indiferent de genul persoanei respective. Bărbatul poate să ştie anumite lucruri mai bine decât soţia lui sau să aibă o experienţă de viaţă mai completă şi ar trebui să se ţină cont, în acest caz, de aceste aspecte şi părerea lui să fie considerată decisivă. Numai că acelaşi lucru trebuie aplicat şi în cazurile în care soţia se află în această situaţie, fără discriminare de gen. A accepta că bărbatul trebuie să aibă în toate cazurile dreptate doar pentru că este bărbat şi că femeia nu are niciodată dreptate doar pentru că este femeie, nu este o doctrină în spiritul Creştinismului, deoarece acesta din urmă promovează dreptatea. În toate cazurile este necesar să prevaleze opiniile acelora care au dreptate, indiferent dacă aceştia sunt bărbaţi sau femei, aceasta este învăţătura lui Isus Cristos şi pe aceasta trebuie să o urmăm. Iubirea şi dreptatea sunt fundamentele Creştinismului şi în nici un caz discriminarea şi autoritatea. Acolo unde este nevoie de exercitarea autorităţii, acolo nu există fie iubire fie dreptate.

„Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute.” [(Matei 23: 23); ref. 235 în Biblia Ortodoxă]

 „Tot astfel, nevestelor, fiţi supuse şi voi bărbaţilor voştri; pentru ca, dacă unii nu ascultă Cuvântul, să fie câştigaţi fără cuvinte, prin purtarea nevestelor lor, când vă vor vedea felul vostru de trai: curat şi în temere... Bărbaţilor, purtaţi-vă şi voi, la rândul vostru, cu înţelepciune cu nevestele voastre, dând cinste femeii ca unui vas mai slab, ca unele cari vor moşteni împreună cu voi harul vieţii, ca să nu fie împiedicate rugăciunile voastre” [(1 Petru 3: 1-2; 7);  

Înţelepciunea despre care vorbeşte apostolul Petru este tocmai aceea de a recunoaşte femeia ca persoană şi nu doar ca mijloc de procreere. Cât despre slăbiciunea femeilor în raport cu bărbaţii, în ceea ce priveşte caracterul acestora, este o afirmaţie discutabilă atâta vreme cât ele sunt cele care suferă cu stoicism durerile naşterii copiilor şi nu bărbaţii. Chiar dacă fizic unele femei sunt mai slabe decât bărbaţii, cu toate că altele pot fi mai puternice decât unii bărbaţi, totuşi femeile dau de multe ori dovadă de o incredibilă putere de caracter şi ideea că ele sunt mai slabe este doar o expresie culturală a vremurilor când epistola lui Petru a fost scrisă. Oare în Împărăţia Cerurilor femeile vor fi supuse bărbaţilor? Bineînţeles că nu deoarece nu vor mai exista soţi şi soţii. Numai că Împărăţia Cerurilor este deja înăuntru celor credincioşi, dacă aceştia au fost renăscuţi spiritual, deci cel puţin din acest punct de vedere nu există inegalitate între femei şi bărbaţi. Viaţa pe pământ, de asemenea trebuie să fie o pregătire pentru participarea la plinătatea Împărăţiei Cerurilor. Cum se pregătesc femeile care pe pământ sunt subordonate bărbaţilor dar în Cer vor fi egale cu ei? Mai corect ar fi ca fiecare să îşi asume răspunderea propriei sale spiritualităţi.

Biserica celor născuţi din Dumnezeu este o realitate existentă numai în Cristos, adică îşi are fundamentul şi existenţa în persoana Lui. Toţi membrii ei sunt legaţi între ei prin faptul că toţi sunt într-o legătură personală cu El. Acesta este singurul lucru care îi uneşte pe membrii adevăratei Bisericii a lui Dumnezeu, relaţia personală cu aceeaşi Persoană. Bărbaţi sau femei, toţi membrii Bisericii Spirituale Unice sunt egali între ei şi îndeplinesc misiuni complementare unele altora. Prin aceste misiuni adevăratul Creştinism spiritual înaintează ducând planurile lui Dumnezeu la bun sfârşit. Dumnezeu nu este Capul lui Cristos ci una cu Cristos şi tot El este Capul tuturor bărbaţilor şi al femeilor renăscuţi spiritual dar Cap nu în sensul de conducător sau autoritate impusă ci în sensul de ghidaj şi lumină spirituală.

 „Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Isus Cristos.” [(Galateni 3: 26); ref. 237 în Biblia Ortodoxă]

Toţi în afară de femei?

„... nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Cristos Isus.” [(Galateni 3: 28); ref. 238 în Biblia Ortodoxă]

 Apostolul Pavel s-a adresat de multe ori Bisericilor ca unor copii care nu ştiu nimic şi care trebuiau conduşi la nevoie cu nuiaua. Se presupune că cei care sunt scrişi în cartea vieţii de la întemeierea lumii au deschiderea şi vor avea maturitatea necesară pentru a îl înţelege pe Dumnezeu şi aceasta fără să stea cineva cu nuiaua lângă ei.

“Cât despre dragostea frăţească, n-aveţi nevoie să vă scriem; căci voi singuri aţi fost învăţaţi de Dumnezeu să vă iubiţi unii pe alţii...” [(1 Tesaloniceni 4: 9); ref. 239 în Biblia Ortodoxă]

Isus Cristos ne învaţă toate lucrurile prin Mângâietorul pe care ni l-a trimis. (Ioan 14: 26) Dacă nu este aşa înseamnă că mântuirea este numai pentru ispravnicii care trebuie să îi conducă pe ceilalţi cu băţul. Creştinii născuţi din Dumnezeu nu trebuiesc trataţi ca nişte prunci în Cristos, căci ei sunt conduşi direct de către Dumnezeu pe calea transformării lor spirituale.

„Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară dela Dumnezeu, care dă tuturor cu mâna largă şi fără mustrare şi ea îi va fi dată.” [(Iacov 1: 5); ref. 240 în Biblia Ortodoxă]

Biserica este Mireasa spirituală a lui Isus Cristos, pentru care El şi-a dat viaţa pe cruce şi din ea fac parte femei şi bărbaţi. Cu alte cuvinte, nu poate exista nici o deosebire între femei şi bărbaţi atâta vreme cât şi unii şi ceilalţi sunt, în raporturile cu Isus Cristos, pe poziţia mireselor, Mirele este doar Isus. Acest adevăr este deturnat tot de logica Bisericilor instituţionale care promovează inegalitatea dintre femei şi bărbaţi ca o formă de autoritate spirituală impusă, prima şi cea mai evidentă formă de discriminare. În multe Biserici instituţionale femeile nu au dreptul de a predica de la amvon şi aceasta indiferent cât de pregătite spiritual sunt în acest scop. Trebuie subliniat că textul în baza căruia se interzice acest lucru, cel din (1 Timotei 2: 9-15) trebuie considerat ca fiind cel mai discutabil şi cel mai contradictoriu text al N.T. şi că deasemenea el se află într-o totală opoziţie faţă de învăţătura mântuirii prin credinţă, pe care chiar apostolul Pavel a formulat-o.

„Şi că nimeni nu este socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu, prin Lege, este învederat, căci <<cel neprihănit prin credinţă va trăi.>> Însă Legea nu se întemeiază pe credinţă; ci ea zice: <<Cine v-a face aceste lucruri v-a trăi prin ele>>.” [(Galateni 3: 11-12); ref. 241 în Biblia Ortodoxă]

„Încă puţină, foarte puţină vreme şi Cel ce vine va veni, şi nu va zăbovi. Şi cel neprihănit va trăi prin credinţă: dar dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el.” [(Evrei 10: 37-38); ref. 242 în Biblia Ortodoxă]

Creştinismul autentic nu este puterea bărbaţilor asupra femeilor ci este puterea dragostei asupra nedreptăţii, a adevărului asupra minciunii.

Despre problema autorităţii

înapoi la cuprins!

Ar fi de asemenea câteva observaţii de făcut şi despre aserţiunea apostolului Pavel, aceea că stăpânirile din această lume sunt toate de la Dumnezeu.

“Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpănire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpănirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu. De aceea, cine se împotriveşte stăpănirii, se împotriveşte rânduielii puse de Dumnezeu; şi cei ce se împotrivesc, îşi vor lua osânda.” [(Romani 13: 1-2); ref. 243 în Biblia Ortodoxă]

Acest text se găseşte într-o contradicţie flagrantă cu ceea ce a spus Isus Cristos.

         „Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.”” [(Ioan 12: 31); ref. 244 în Biblia Ortodoxă]

„Nu voi mai vorbi mult cu voi; căci vine stăpănitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine.” [(Ioan 14: 30); ref. 245 în Biblia Ortodoxă]

„...în ce priveşte judecata: fiindcă stăpânitorul lumii acesteia este judecat.” [(Ioan 16: 11); ref. 246 în Biblia Ortodoxă]

Diavolul l-a suit pe un munte înalt, i-a arătat într-o clipă, toate împărăţiile pământului, şi I-a zis: <<Ţie îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii; căci mie îmi este dată şi o dau oricui voiesc. Dacă dar, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.” [(Luca 4: 5-7); ref. 247 în Biblia Ortodoxă

Acelaşi lucru, pe care l-am afirmat la punctul anterior, se poate exemplifica şi prin această contradicţie care nu este una aparentă, ci este una reală. Consider că a venit timpul să ne întoarcem la teologia lui Isus Cristos, pentru că numai astfel se poate înţelege corect Creştinismul. În ceea ce mă priveşte, toate afirmaţiile pe care le avansez, în prezenta lucrare, sunt verificate atent, în raport cu învăţăturile lui Cristos şi nimic din ceea ce nu se găseşte în spiritul acestora nu a fost acceptat, ci a fost respins şi criticat.

Dumnezeu nu s-a folosit de Nero, de Diocleţian sau de alţi împăraţi Romani, ca să îi persecute pe Creştini şi de asemenea nu s-a folosit de Hitler sau Stalin, pe care i-ar fi ajutat să ajungă la putere, ca să îi pedepsească pe Evrei. Astfel de susţineri le consider că nu sunt în acord cu Biblia, care ne spune, prin gura lui Isus Cristos, că autoritatea în lumea aceasta, este bazată pe principii care reflectă mai degrabă forţele negative. Isus ne-a informat că “Stăpânitorul lumii acesteia nu este Dumnezeu” căci dacă ar fi, nu ar exista atâta suferinţă pe pământ. Dacă Satana este stăpânitorul lumii acesteia înseamnă că nu este probabil ca toţi conducătorii, societăţilor în care trăim, să fie oameni conduşi de Dumnezeu, poate că o parte sunt, dar nu toţi. După părerea mea, apostolul Pavel a intenţionat să spună că ordinea socială, în general, este de la Dumnezeu, în sensul că ordinea este un atribut al Său, dar nu orice tip de ordine socială, în mod particular este licenţiată de El. Fascismul şi comunismul nu sunt tipuri de ordine politico-socială, agreate de Dumnezeu. Câteodată ordinea socială este întreruptă de momente de dezordine socială, cum a fost de exemplu revoluţia din România din anul 1989, care a realizat o mai mare deschidere către spiritualitate, a poporului român.  Acest tip de dezordine a fost bine venit din punct de vedere al raportării la Dumnezeu, deci cei care s-au împotrivit “stăpânirii” comuniste nu s-au împotrivit rânduielii puse de Dumnezeu. În acest caz, Pavel, nu a reuşit să îşi fructifice bunele intenţii, la fel cum nu a reuşit nici în ceea ce priveşte statutul femeii în cadrul Creştinismului. În multe alte cazuri, a avut perfectă dreptate şi anume acolo unde a clădit pe temelia pusă de Isus şi a dat expresie principiului fondator al Creştinismului şi anume dragostea spirituală.

Ştim cu toţii că în lumea noastră se produc multe anomalii, dar şi din cauza modului inprecis în care apostolul Pavel a expus problema autorităţii, multă lume îl consideră responsabil pe Dumnezeu, pentru acestea. Problema suferinţei ar rămâne întru totul ne rezolvată dacă am considera că Dumnezeu conduce lumea noastră, prin autorităţile sale politice, aşa cum doreşte El şi că El este acela care este de acord cu toate cataclismele sociale şi naturale. Singura colectivitate umană pe care o conduce Dumnezeu direct, pe acest pământ, este adevărata Biserică a lui Dumnezeu şi acest lucru se întâmplă pentru că El dirijează pe fiecare membru al ei, în parte. Apostolul Petru a avut dreptate când a spus că mulţi interpretează scrierile lui Pavel spre pieirea lor şi fac aceasta mai ales în problema autorităţii. Greşesc în legătură cu autoritatea lui Dumnezeu şi imaginea despre El, în relaţie cu această autoritate, greşesc de asemenea în legătură cu autoritatea Bisericilor instituţionale şi cu autoritatea bărbaţilor asupra femeilor.

Din motive pur academice mă văd obligat să fac o precizare importantă, chiar dacă cititorului ne avizat din România i se va părea şocantă. Cercetătorii, mai vechi sau mai noi, care au studiat epistolele apostolui Pavel, au constatat că există posibilitatea ca nu toate epistolele semnate cu numele lui Pavel să îl aibă pe acesta ca autor. Această posibilitate mi se pare plauzibilă şi ea ar explica foarte bine ne concordanţele din viziunea prezentată de Pavel asupra Bisericii lui Dumnezeu. De fapt, după părerea mea, aceasta ar fi şi singura explicaţie viabilă a unor contradicţii evidente în ceea ce priveşte teologia apostolului Pavel, care reiese din atribuirea unor epistole ca aparţinând lui Pavel. Cei mai mulţi cercetători ai Bibliei consideră că Pavel a dictat epistolele sale unui secretar, de exemplu Romani 16; 22 ? citează un scrib numit Tertius. Epistolele lui Pavel sunt cele 14 cărţi ? in N.T. care în mod tradiţional sunt atribuite apostolului, cu toate că mulţi dispută epistola anonimă către Evrei şi nu o consideră ca fiind provenită de la el.[1] Şapte epistole sunt în general clasificate ca aparţinînd, în mod indiscutabil, lui Pavel şi acestea reunesc aproape consensul că ele sunt opera personală a apostolului. Acestea sunt: Romani, 1 şi 2 Corinteni, Galateni, Filipeni, 1 Tesaloniceni şi Filemon. ? Alte şase epistole care poartă numele lui Pavel nu se bucură de acelaşi consens academic şi anume: Efeseni, Coloseni, 2 Tesaloniceni, 1 şi 2 Timotei şi Titus. Primele trei, dintre acestea şase din urmă, care mai sunt numite şi epistolele ‘Deutero-Pauline’ nu deţin consensul dacă ele sunt sau nu epistolele autentice aparţinînd lui Pavel. Ultimele trei, aşa numitele epistole pastorale, sunt în mod general privite ca fiind lucrări care poarta, în mod fictiv, semnătura lui Pavel şi nu îl au pe el ca şi autor. Există două exemple clare de lucrări pseudonime, atribuite lui Pavel în mod fictiv, adică folosindu-se doar de pseudonimul Pavel ? şi anume epistola către Laodiceeni şi 3 Corinteni. Încă din primele secole ale Bisericii au existat dezbateri cu privire la adevăratul autor al epistolei anonime către Evrei şi cercetătorii moderni ai Bibliei resping ideia că aceasta l-ar avea ca autor pe Pavel. 

Cercetătorii moderni folosesc un număr de metode de istoriografie şi criticism literar pentru a stabili dacă un text este atribuit, în mod corect, autorului. Metodele folosite pentru epistolele lui Pavel sunt: 1) dovada internă. Aceasta constă în ceea ce autorul ne spune despre el însuşi în epistolă, fie în mod explicit, în sensul că acesta se identifică în mod clar pe sine, fie implicit prin aceea că furnizează detalii biografice. Cu toate că sunt şi probleme această probă este importantă. Spre exemplu, din cauza faptului că autorul epistolei către Evrei niciodată nu se identifică pe sine cercetători începând cu Origene din Alexandria, în secolul al treilea, au suspectat că nu Pavel era autorul. 2) dovada externă. Acest tip de dovadă constă în referinţe, explicite sau implicite, făcute de aceia care au avut acces în trecut, în timpurile de început ale Creştinismului, la anumite texte şi aceste texte de încredere s-au pierdut. Referinţele explicite sunt acelea care menţionează textele sau epistolele pe nume. Exemple ar fi ‚fragmentele Muratoriane,” sau conţinutul unui manuscris timpuriu, cum ar fi Papyrus 46.

Referinţele implicite sunt formate din cotaţii existente în epistolele apostolului Pavel. Acest tip de cercetare presupune a se stabili că textele respective existau cu certitudine în momentul în care s-a făcut referire la ele şi nu sunt deci un produs ulterior vieţii pământeşti a lui Pavel. De exemplu, 2 Tesalonicieni este numită de Irenaeus la mijlocul secolului al II lea e.n. şi de asemenea de Iustin Martirul şi Ignaţiu din Antioh. Din acest considerent se poate spune cu siguranţă că epistola respectivă nu este un produs mai târziu. Prin urmare, lipsa de referinţe sugerează faptul că unele epistole au fost scrise mai târziu şi nu de către Pavel. În orice caz acesta poate fi doar un argument complementar datorită faptului că evidenţa istorică este incompletă. Multe texte vechi sunt pierdute, afectate de timp, sau au fost revăzute.[2]

O dovadă importantă este ceea istorică. O descriere independentă a vieţii şi misiunii apostolului Pavel, care se găseşte în Faptele Apostolilor, este folosită pentru a determina data şi chiar paternitatea epistolelor atribuite lui Pavel prin plasarea originii lor în contextul vieţii apostolului. O altă dovadă este ceea care are la bază limbajul şi stilul. Vocabularul, structura frazelor, folosirea idiomurilor a anumitor expresii tipice, etc. Toate acestea sunt analizate, din punctul de vedere al corespondenţei lor, cu alte scrieri cunoscute ale autorului. Un stil asemănător presupune o paternitate comună în timp ce un vocabular cu totul diferit implică autori diferiţi. De exemplu, cercetătorul E.J. Goodspeed susţine că vocabularul folosit în epistola către Efeseni arată o relaţie literară cu epistola 1Clement, scrisă către sfârşitul primului secol. Cu toate acestea, stilul poate într-o anumită măsură, să fie diferit, chiar la acelaşi autor, în funcţie de subiectul epistolei, cei care urmează să o primească, circumstanţele în care a fost scrisă, maturizarea concepţiei autorului, sau stilul celui care a scris efectiv epistola, la dictarea lui Pavel. De asemenea, ca o dovadă suplimentară, consecvenţa şi dezvoltarea doctrinală sunt examinate în corelaţie cu alte lucrări ale autorului. Teme teologice, cum ar fi escatologia, sau Legea mozaică pot să apară în lucrări diferite şi ne aşteptăm să fie prezentate într-o concepţie similară dacă ele aparţin aceluiaşi autor. Învăţăturile contradictorii, sau fără corespondenţă între ele presupun multiplii autori. De exemplu, în epistola către Romani Pavel ne spune că neprihănirea se dobândeşte prin credinţa din inimă şi că prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire. (Romani 10; 10) În 1Timotei ni se spune că femeia va fi mântuită prin naşterea de fii, dacă stăruiesc cu smerenie în credinţă, în dragoste şi în sfinţenie. (1Timotei 2; 15) Este vorba de două teologii cu totul diferite şi care se contrazic una pe cealaltă. Tot în Romani Pavel ne spune despre Avraam: „De aceea credinţa aceasta <<i-a fost socotită ca neprihănire>>. Dar nu numai pentru el este scris că <<i-a fost socotită ca neprihănire>>; ci este scris şi pentru noi, cărora de asemenea ne va fi socotită, nouă celor ce credem în Cel ce a înviat din morţi pe Isus Cristos, Domnul nostru, care a fost dat din pricina fărădeligilor noastre şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi.” (Romani 4; 22-25) Dacă nouă credinţa ne este saocotită ca neprihănire, de ce femeile sunt mântuite prin naşterea de fii, adică prin fapte şi nu doar prin credinţă? Este vorba despre două teologii diferite şi despre doi autori diferiţi. Cine dintre cei doi autori are dreptate şi în cosecinţă cine dintre ei greşeşte? Eu, mă bazez pe teologia lui Pavel, în acest caz, care a fost exprimată într-o epistolă care este socotită ca aparţinând fără îndoială lui, adică epistola către Romani, şi resping categoric teologia cuprinsă în epistola 1Timotei, pe care o caracterizez ca fiind contrară spiritului Creştinismului. Este o absurditate să ceri femeilor să controleze genul copiilor pe care îi naşte, adică să nască băieţi, pentru a fi mântuită şi orice femeie este mântuită prin mărturisirea credinţei, pe care o are în inimă şi care o face neprihănită.

Care sunt epistolele care se consideră ca aprţinînd, fără îndoială, lui Pavel? Caracteristica ‚fără îndoială’ reprezintă consensul experţilor că apostolul Pavel este autorul acelei epistole. În 1840 cercetătorul german Ferdinand Christian Bauer a acceptat numai patru dintre epistole şi anume: Romani, 1 şi 2 Corinteni şi Galateni. Hilgenfeld în 1875 şi H.J. Holtzmann în 1885 au acceptat şapte epistole, ca aparţinînd lui Pavel şi anume prin adăugarea la cele patru, acceptate mai înainte, a încă trei epistole: Filimon, 1Tesaloniceni şi Filipeni. Toate aceste epistole împărtăşesc teme comune, acelaşi vocabular şi stil literar. În ele se vede o consecvenţă a doctrinelor care privesc Legea mozaică, pe Isus, credinţa etc. De asemenea, toate aceste epistole se potrivesc cu cronologia călătoriilor lui Pavel, descrise în Faptele Apostolilor.[3]

Pe de altă parte, eu am folosit epistolele respective şi pentru a extrage argumente care să susţină afirmaţiile din această lucrare. Constatarea că nu ar aparţine lui Pavel ar explica discordanţa între afirmaţia lui Pavel că în Cristos numai există deosebirea dintre femei şi bărbaţi şi aceea că femeile trebuie să fie subordonate bărbaţilor lor. (Galateni 3; 28) S-ar explica de asemenea şi contradicţia evidentă din doctrina lui Pavel între salvarea care se dobândeşte prin credinţa din inimă a bărbaţilor şi mântuirea care vine prin fapte pentru femei. (1Timotei 2; 15) Neprihănirea care ni se atribuie, prin credinţa în Cristos, nu se atribuie numai la bărbaţi şi la femei nu. Nu se face nici o deosebire în Cristos,  diferenţele între bărbaţi şi femei nu contează şi aceasta o spune chiar Pavel. (Galateni 3; 28) Apostolul Pavel a dorit să spună că mecanismul mântuirii noastre nu ţine cont de naţionalitatea sau genul persoanelor.

Chiar dacă epistola către Efeseni nu ar aparţine apostolului Pavel totuşi afirmaţia că există un singur trup, deci o singură Biserică, este oricum indiscutabilă, în baza unităţii între Creştini, prescrisă de Isus. Pe de altă parte, atât în Romani, cât şi în cartea Apocalipsa lui Ioan avem texte clare în care ni se spune că cei mântuiţi sunt  cunoscuţi de Dumnezeu, încă mai dinainte, adică înainte ca aceştia să se nască pe pământ. (Romani 8; 28) În consecinţă, problema discernământului celor care sunt botezaţi, sau se botează în apă, s-a tranşat încă dinainte ca aceştia să se nască, din punct de vedere biologic. De asemenea, dacă admitem că există un singur trup, un singur Duh, o singură nădejde a chemării creştine, un singur Domn şi o singură credinţă, adevăruri de ne contestat, atunci în mod necesar trebuie să recunoaştem şi faptul că există un singur botez (s.n. în apă). Desigur că există un botez în apă şi unul cu Duhul Sfânt, dar autorul epistolei către Efeseni, în capitolol 4, al acestei epistole, se referă la unicitatea botezului în apă nu la existenţa celor două boteze menţionate, , în sensul că împreună sunt două boteze şi nu unul. De altfel există şi un singur botez cu Duhul Sfânt, deci există un singur botez în apă şi un singur botez cu Duhul Sfânt şi epistola către Efeseni aceasta vrea să ne transmită. Cu alte cuvinte, sunt două boteze, dar câte unu din fiecare categorie, adică acestea, nici botezul în apă, nici botezul cu Duhul Sfânt nu sunt repetabile. În orice caz, teologia unităţii desprinsă din învăţătura pe care Isus a dat-o personal, este mult mai coerentă, decât teologia ierarhiei, desprinsă din epistolele a căror provenienţă este discutabilă şi care sunt atribuite apostolului Pavel. Din acest motiv, în ceea ce mă priveşte, eu mă declar adept, al teologiei unităţii şi resping teologia ierarhiei, care nu oferă nici un fel de garanţii de autenticitate şi care se opune învăţăturii lui Isus.

 


 

[1] Din Wikipedia, the free encyclopedia - en.wikipedia.org

 [2] Din Wikipedia, the free encyclopedia - en.wikipedia.org

[3] Din Wikipedia, the free encyclopedia - en.wikipedia.org